Boicotul timişorean de la finala Cupei României nu mi se pare nici curajos, nici brav, ci de-a dreptul penibil. E vorba despre clipele acelea în care Mircea Lucescu se uita, lung şi trist, după Gigel Bucur, Alexa şi Karamyan, doar-doar or veni să-şi ia medaliile. Şi, eventual, să-şi strângă mâna cu proaspătul câştigător al Cupei UEFA, dacă nu cumva era sub demnitatea lor...
Îmi place fronda, nu însă şi mitocănia. Îmi plac oamenii nesupuşi, cu condiţia s-o facă pentru cauze nobile şi având motive temeinice. Ce cauză nobilă se poate ascunde în refuzul echipei timişorene de a fi premiată pentru prezenţa în finala Cupei? Ce motive temeinice ar putea invoca vitejii mercenari de pe Bega? Arbitrajul? Mulţumesc, nu se face. Istoria fotbalului e plină de erori colosale. Argentina a pierdut finala Cupei Mondiale din 1990 printr-un penalty inventat de arbitru în minutul 85, în favoarea Germaniei Federale, la scorul de 0-0. Şi, atenţie, „fluieraşul“ mexican a mai şi eliminat doi sud-americani. Toate astea nu l-au făcut însă nici măcar pe rebelul Maradona, extraterestrul acelor ani, să boicoteze festivitatea de premiere. Şi ştiţi de ce? Pentru că delegaţia argentiniană nu era condusă de Marian Iancu!
Timişoara a încheiat campionatul pe locul 2, înaintea unor forţe precum Steaua, Dinamo, Rapid, CFR Cluj. Dacă Federaţia i-ar fi purtat sâmbetele, fiţi siguri că nu prindea nici locul 6! Mircea Sandu are multe bube-n cap, nu însă şi pe aceea că i-ar fi vânat pe bănăţeni. Dacă pui cap la cap meciurile echipei lui Iancu, s-ar putea să iasă în câştig la capitolul „arbitraje”. De fapt, Timişoara a pierdut campionatul în dubla cu Dinamo: 0-3 şi 1-3. Şi, eventual, în iarnă, când l-a dat afară, absurd, pe Duşan Uhrin jr.
Tinerii Luchin sau Pantilimon, aflaţi la început de carieră, ar trebui să mediteze asupra următoarei situaţii: Mircea Lucescu a ven
