Alegerile europene au pus în evidenţă evoluţii îngrijorătoare. Prima dintre ele este euroapatia. Europenii sunt tot mai puţin prezenţi la vot. De ce? Din multele explicaţii posibile, principala este criza de încredere în democraţie. Cum contractul social, ca orice contract, se bazează pe încredere, criza încrederii este egală cu criza democraţiei.
Democraţia presupune participarea în cunoştinţă de cauză. Apatia vine, deci, şi din necunoaştere. Or, cum să înţeleagă omul de rând instituţiile, procedurile şi politicile europene când elitele nu ştiu decât limbajul naţional? Ideea unităţii europene s-a născut din frica de foame şi frica de război. S-a dovedit că statele-naţiune nu ne pot scăpa nici de una, nici de alta. Cetăţenii o simt.
Liderii lor nu vor, însă, să o admită şi fac totul pentru a nu se afla că UE este, deja, o federaţie de naţiuni de mersul căreia viaţa oamenilor depinde mai mult decât de statele naţionale. Delimitarea competenţelor şi cooperarea între statele membre şi Uniune ar fi trebuit să fie în centrul dezbaterii electorale. Candidaţii ar fi trebuit să explice, printre altele, cum beneficiile muncii instituţiilor europene nu ajung să se reflecte în farfuria cetăţenilor europeni din cauza guvernelor naţionale.
Cum oare să ţii, însă, un aseme-nea discurs câtă vreme actorii politici - partidele competitoare - sunt doar partide formând Guvernul şi opoziţia la nivel naţional? Până când în alegerile europene nu se vor confrunta direct partide europene, ci partide naţionale, alegerile respective nu vor fi percepute ca având sens, întrucât candidaţii nu vor putea da decât mesaje confuze sau incomplete.
O a doua tendinţă priveşte creşterea încrederii populare în partidele de extremă dreaptă şi naţional-populiste, precum şi în cele dezideologizate (verzii, piraţii, berarii). Acesta este un alt aspect al criz
