Nimeni nu s-ar fi gândit că Jocul de-a vacanţa se joacă cel mai bine, în 2009, într-un birou, un spaţiu larg şi neutru, la fel oriunde în lume, cu lambriuri, scaune ergonomice, cu laptopuri, xerox, mochetă, neoane şi tavan fals. Nimeni în afară de Radu Afrim, un regizor cu un nonconformism clarificat.

„Dar nu voi accepta cu niciun preţ (chiar cu riscul de a nu fi deloc jucat) să-i dau rolul lui Toni (n.r., Toni Bulandra). Ar strica totul“, nota în jurnalul său, sub data de 5 iunie 1936, Mihail Sebastian. Ce-ar fi scris acelaşi Sebastian dacă ar fi aflat că, peste timp, un regizor (ne)firesc de liber urma să-i ia textul fetiş – Jocul de-a vacanţa, să aleagă o trupă de cinci actori ai Teatrului Municipal din Baia Mare şi să realizeze un nou spectacol, de data asta nu despre o vilă Weber, o adorabilă pensiune undeva în mijlocul naturii, ci despre o corporaţie, poate o Weber Corporation, unde personajele sale devin profesionişti în costum?

Prezentat sub egida Festivalului Comediei Româ­neşti (ediţia a VII-a, 6-13 mai), Jocul de-a vacanţa a fost singurul spectacol programat cu două reprezentaţii succesive şi găzduit de Teatrul Odeon. Adept, în general, al spaţiului black-box, spectacolele lui Afrim sunt o continuă paradă de personaje care îşi trăiesc distrugerea cu senzualitate, făcând din spectator un voyeurist cu pretenţii de partener angajat. Acesta este şi motivul pentru care publicul lui Afrim este unul fidel, urmărindu-i toate jocurile şi învestindu-l cu încredere, permiţându-i libertatea de a experimenta.

Radu Afrim a încetat să fie un „tânăr regizor“, „un regizor controversat“ sau un „artist nonconformist“. El este (şi) toate astea, dar mai este şi o altfel de lectură scenică, cu actori conectaţi la personaje dimensionate speculativ, dar nu mai puţin adevărate, posibile. Cine a inventat pentru prima dată termenul „afrimizare“ a înţeles poate pr