Reparaţie sau facere de nou, orice întreprindere în care ai de-a face cu meseriaşi, devine un teatru de război, un prilej de lamentaţii, disperare, furie neputincioasă, blesteme şi vorbe de ocară la adresa clasei muncitoare. Ieri .   Ne consolăm, de obicei, cu clasica constatare, cum că meşterii nu mai sunt ceea ce-au fost, că sunt hoţi, beţivi, îngălaţi, nepricepuţi, fapt care e, însă, mai degrabă efect, simptom al unei noi realităţi, decât cauza însăşi a neajunsurilor. Deceniile de indiferenţă faţă de calitatea prestaţiei şi şcolarizarea submediocră au produs o nouă definiţie a calităţii.

Azi . Cultivată consecvent, proasta calitate a devenit - din excepţie şi accident - tradiţie, regulă, normalitate. S-a născut tradiţia, cultura lucrului prost făcut. Iar calitatea s-a reformulat prin definiţii negative: o lucrare e de calitate dacă nu se năruieşte chiar din prima zi, faianţa e bine pusă dacă nu cade la primul duş, o uşă e trainică, dacă nu sare din ţâţâni la prima deschidere. Nepriceperea a devenit firească, legitimă şi se exercită cu naturaleţe.

Meseriaşul de azi îţi va arăta cu sinceră şi reală mândrie precaritatea (man)operei sale şi se va simţi realmente nedreptăţit, dacă îl vei critica. El nu poate să înţeleagă ce anume e nedrept la o uşă pusă strâmb, de ce ţii morţiş ca pereţii să iasă drepţi sau de ce, mă rog, să vopsească şi partea din spate a unui obiect, dacă, oricum, nu o vede nimeni.

Prestaţia mizerabilă a meseriaşilor transformă relaţia dintre locuitor şi locuinţa sa într-un mariaj eşuat, într-un cuplu infirm şi păgubos: el – falit, secătuit de griji; ea – slută, câşă, cu o sumedenie de vicii mai mult sau mai puţin ascunse. El o înzestrează cu gresie, faianţă, ferestre şi instalaţii noi; ea îi întoarce lui facturi enorme, duşuri reci şi o suflare de gheaţă pe sub uşi şi ferestre.

Proasta cali