Campionatul şi Cupa, abia încheiate în acest mijloc de iunie, nu arată o altă faţă a fotbalului românesc decât aceea binecunoscută.
Nici mari surprize. Victoria Unirii Urziceni e lăudabilă şi meritată, dar confirmă valoarea unei echipe care a fost pe punctul de a lua titlul şi acum un an. Finala Cupei, care a opus două echipe din afara Capitalei, confirmă şi ea schimbarea raportului de forţe observată în ultimele sezoane. Cât despre obrazul fotbalului, el e pătat din pricina bolilor deja cronice de care suferă.
Prima boală este transformarea fotbalului dintr-un sport într-o afacere. Am mai scris despre asta. Nu e doar o boală naţională, e o pandemie. Nicăieri în lume patronii cluburilor nu mai sunt oameni de fotbal.
Incompetenţa lor în materie este stupefiantă. Şi-au băgat întreg talentul în afaceri. Ei nu iubesc fotbalul, ci banii. Grosolănia şi primitivismul celor mai mulţi ar trebui să facă din ei persona nongrata pe stadioane. Ca să nu vorbim de faptul că au transportat din afaceri în fotbal corupţia. Aranjarea meciurilor pe care o puneau la cale în trecut oamenii partidului şi ai securităţii este astăzi opera patronilor. Din politică, ea a devenit economică. Rezultatul e că echipele stau uneori sub ameninţarea depunctării ori retrogradării pentru fapte de care nu ele se fac vinovate, ci patronii lor.
A doua boală bântuie, nu prin culise, ci prin tribune: fanii. Organizaţi sindical, cu lideri stabiliţi şi plătiţi, plimbaţi pe banii cluburilor în deplasări, fanii se comportă ca toate sindicatele: iau iniţiative, contestă, manifestează, ba chiar provoacă incidente, pagube materiale, care conduc la arestări şi condamnări. Din nou, nu, fireşte, numai la noi. Fanii n-au, nici ei, religia sportului: ei nu sunt, cum s-ar cădea, devoţii paşnici ai cultului pentru echipa lor, ei sunt discriminatori, rasişti, fundamentalişt
