Neresemnîndu-se să păşească pe poteci bătătorite, Lucian Boia – istoric devenit spaima neomitografilor şi autor favorit al Humanitasului (care nu îi răsfaţă pe experţii domeniului, pariind decis pe criteriul vandabilităţii) – a dat la iveală de curînd o monografie dedicată celui mai popular monarh francez în rîndul românilor. Napoleon III cel Neiubit (Bucureşti, Editura Humanitas, 2008) uzează de privilegiul distanţei în timp şi spaţiu pentru a încerca o judecată de valoare asupra unui împărat controversat. Trebuie spus, pentru cei care o uită, că Principatele Unite de la Dunărea de Jos nu ar fi existat fără sprijinul substanţial, foarte determinat, al nepotului de frate al lui Napoleon I. Faptul nu şifonează întru nimic gloria deja bine consolidată a paşoptiştilor, care au pus umărul, pe căi diplomatice, deschis sau ezoteric politice (adică în jocurile vizibile ale zilei şi folosindu-se de legăturile lor discrete de francmasoni), la împlinirea acestui proiect. Nici Cuza, nici Kogălniceanu, nici diplomatul Alecsandri, nici C.A. Rosetti, Alecu Russo, Ion Ghica, Brătienii şi atîţia alţii nu îşi vor vedea ofilit blazonul odată cu asemenea recunoaştere, pentru bunul motiv că, oricît ar fi de importanţi pentru noi şi devenirea noastră, ei rămîn ceea ce au fost mereu: oamenii merituoşi ai unui spaţiu răsăritean european, marginal în raport cu marile axe ale istoriei momentului. Practic, Napoleon al III-lea şi anturajul său au dat şansa neolatinilor din Carpaţi, de la Dunăre şi Marea Neagră, să îşi afirme în modernitate, cu un deplin simţ al demnităţii, forţele constructive şi voinţa de a participa la marea istorie a civilizaţiei europene. El a fost – înainte de Bush jr. şi de Obama – cel care a crezut că românii pot stăvili într-un fel, oricît de parţial şi de momentan, tăvălugul imperialismului rusesc la Dunărea de Jos şi la Marea Neagră, inaugurînd o tendinţă pol