"Cea mai sigură cale de a distruge un oraş este bomba atomică. Pe locul doi vine un sistem de chirii subvenţionate şi impozite nediscriminatorii." Acesta este un citat aproximativ dintr-un economist care a luat un Nobel. La el mă gîndeam în timpul unei conferinţe organizate la ICR, de un grup de organizaţii non-guvernamentale.

Manifestarea voia să răspundă la o întrebare: "Mai avem un oraş?" şi se referea la soarta clădirilor de patrimoniu, la politicile de urbanism ale Capitalei şi la o iniţiativă legislativă de modificare a Legii 422. Era un alt fel de abordare (sub formă de conferinţă, aşadar) a celor povestite săptămînal de dl Andrei Pippidi în rubrica sa din Dilema veche. Participanţii au fost cei care, într-un fel sau altul, sînt legaţi de aventura urbanistică a Bucureştiului: ONG-uri interesate (ProDoMo, Pro Patrimonio, Freedom House), autorităţi centrale (senatorul Anca Boagiu, autor al iniţiativei legislative) şi organizaţii de breaslă (Ordinul Arhitecţilor), cetăţeni. Au lipsit oamenii care să spună punctul de vedere al dezvoltatorilor imobiliari (că "developeri" nu îmi vine să le zic) şi reprezentanţi ai primăriilor (cu o excepţie, o doamnă de la Urbanism, sector 1). Nu am aflat dacă au fost invitaţi şi nu au venit sau, pur şi simplu, nu au fost consideraţi interesanţi de către organizatori. Oaspete de onoare a fost un domn din Franţa, Pierre Housieaux, preşedinte al Asociaţiei pentru Salvarea Patrimoniului şi a punerii în valoare a Parisului " PARIS HISTORIQUE (www.paris-historique.org). Acesta ne-a arătat cum au salvat ei, acum 40 de ani, un cartier vechi parizian, Le Marais, şi a încercat să sugereze căi de acţiune pentru activiştii noştri din domeniu. Nu fac rezumatul manifestării, interesante de altfel. Încerc doar să schiţez portretul-robot al celor care, într-un fel sau altul, sînt direct interesaţi de soarta clădirilor valoroase ale Bucu