Nenorocirea s-a întîmplat pe la zece fără un sfert. Seara. După ce descoperisem încă de la prînz, golind rucsacul şi scotocind prin cort, că mi-a rămas un singur pachet de ţigări. Jalnic e că, înainte de-a arunca ultimul chiştoc (şi de-a-l strivi cu cizma), mă amăgisem ore întregi că voi fuma mai rar, cu un fel de raţie. Şi n-am izbutit, fireşte, pentru că timpul, în Deltă, s-a lungit, fără măsură, de cîţiva ani, s-a tot umflat şi s-a lenevit de cînd peştele a început să dispară.

Cum era sfîrşit de octombrie şi senin sticlă, se lăsase un frig colţos. Cu haine groase, am tropăit pe mal neatent la lansete şi la sunetele apei, am ronţăit doi pumni de seminţe şi am încercat să mă conving că dimineaţa, cînd urma să strîngem tabăra, nu e departe. La lumina lanternei şi la capătul unei săptămîni de pescuit, am răscolit iarăşi bagajele, fiindcă totdeauna se ascund lucruri neştiute într-un mare balamuc. N-am găsit ce căutam, dar am dat peste nişte bomboane cleioase, cu mentă, risipite printre medicamente. Nişte porcării. Apoi, cînd a trecut de unsprezece (sau doar mi s-a părut), m-am suit în barcă.

Altfel, ca să ştiţi, un prieten adevărat nu moţăie cînd e lună plină şi nici nu ţine teorii anti-tabagice pe grinduri pustii. Ernest s-a urcat şi el în barcă, poate de mila mea, poate în amintirea zilelor în care fuma ca turcul, poate de dragul nopţilor în care, tihnit, încă visează cum trage dintr-o ţigară nesfîrşită. Am ieşit în mijlocul Dunării fără zgomot, am privit în susul şi în josul apei, am şuşotit o vreme, nu mult, neştiind încotro s-o apucăm, către focul care se zărea la vale, cam la doi kilometri, sau către satul aflat în cealaltă parte, la o distanţă de trei ori mai mare. Tot aşa, ca să ştiţi, prietenii au cîteodată păreri diferite, iar mirajul tutunului, printre sălcii şi întinderi de stuf, e de neîmblînzit. Am pornit, aşadar, pe curent, eu " încrezăt