În articolul trecut am scris despre imaginea familiei în filmele prezentate la TIFF, româneşti sau străine (ideea era că multe dintre ele descriau o stare de alienare a membrilor acesteia). După care am realizat că propria mea familie, cea din viaţa reală, este un exemplu grăitor pentru schimbarea percepţiei asupra acestui grup social: din copilărie şi pînă azi s-au petrecut schimbări radicale şi fulgerătoare...
În propria copilărie, familia era alcătuită, ca în abecedare sau în primele lecţii din mai vechile manuale de limbi străine, din: mama, tata, bunicul şi bunica. Desigur, există varianta cu fraţi, surori (aveam şi eu o soră, dar nu locuiam împreună) sau încă doi bunici. Dar acest quartet era reprezentativ pentru "formula fericirii" în familie. "Bunicul" reprezenta figura înţeleptului patriarhal, sfătos şi priceput la toate. "Bunica" venea cu varianta feminină, mai soft, a bunicului: dacă acesta meşterea prin curte şi grădină, ea se pricepea la treburile de interior, păstrînd tradiţia într-ale gătitului şi cusutului; în timp ce bunicul putea oferi sfaturi de viaţă, bunica era mai curînd o sursă de mîngîieri şi vorbe bune...
Bunicii mei se integrau cît se poate e bine în categoriile tradiţionale. Ţin minte şi acum că, atunci cînd îmi făceam lecţiile la ei, bunica venea cam la o jumătate de oră să mă întrebe dacă nu vreau ceva de mîncare. În timp ce bunicul îmi repara orice jucărie spartă, făcea scaune şi bănci din te miri ce, planta roşii şi zugrăvea pereţii... Prin anii ’90, cînd am văzut primele filme gen Hallmark cu bunici americani, m-am minunat că, de multe ori, bunica de acolo arăta aproape de aceeaşi vîrstă cu eroina, era la fel de blondă, purta blugi şi-şi găsea cîte un iubit.
Cînd s-a născut copilul meu, mi-am dat seama că nu va mai avea bunicii, ca la carte, pe care i-am avut eu. Acesta avea (şi are) o singură bunică, care se apr
