Dintre toti scriitorii anilor '80 care au luat calea exilului, Matei Visniec este poate singurul care are sansa sa devina un reper european. Pe la mijlocul anilor '80, Matei Visniec locuia la subsolul, repet, la subsolul unei impunatoare cladiri din centrul Bucurestilor, nu departe de Hotelul Intercontinental, intr-o odaita minuscula, de un metru jumatate pe doi metri si jumatate, cu o fereastra micuta situata la o palma deasupra trotuarului, ferestruica prin care se vedeau doar picioarele pietonilor, retezate pina la genunchi. Cite doua-trei persoane se opreau in fata gemuletului, stateau, discutau, rideau, se certau, birfeau, se indignau, isi bitiiau picioarele, se indepartau in directii opuse. Veneau apoi alte picioare si se instalau in acelasi loc, in fata aceluiasi gemulet sub care se afla masuta de lucru a poetului plina de sticle, ibrice si carti. De aici, din aceasta hruba dostoievskiana, sa-i fi venit oare lui Visniec imaginea terifianta a celor zece mii de picioare care stau si asteapta la portile orasului sau alcatuit dintr-un singur locuitor? Citez din memorie: "Zece mii de picioare de urias / stau nespalate la portile orasului / nimeni nu zice nimic iar ingerul trece pe linga ele / somnoros si tacut". Si tot de aici lugubra imagine a calatorilor prin ploaie: "Noi trebuie sa fim cei mai tristi calatori prin ploaie / noi trebuie sa ne punem pe umeri lungi mantale de ploaie / si sa calatorim pe strazi ude cu bocancii uzi / trebuie sa fim chiar mai uzi decit ziua ploioasa /.../ trebuie sa murim ca niste adevarati calatori prin ploaie / strigind din inima uda / cu sagetile ude infipte in degete" (Calatorul prin ploaie). Ca sa ajungi in odaita in care vietuia poetul Visniec trebuia sa treci printr-un fel de curte interioara murdara si urit mirositoare; intrai pe usa din dos, coborai o scara extrem de ingusta, in spirala, dadeai intr-un coridor - un adevarat la