Destul de rar mi-a fost dat să citesc pledoarii mai convingătoare despre plăcerea cititului şi a recitirii decît cele susţinute de Matei Călinescu. Ca prelungire a lecturii şi relecturii, se dezvăluie timpul scrisului. Matei Călinescu spune în Amintiri în dialog: „Timpul scrisului e paralel cu timpul obişnuit, cu care nu vine niciodată în atingere. Timpul obişnuit nu poate fi decît pierdut. Timpul scrisului e timpul regăsit – e timpul care nu poate fi pierdut pentru simplul motiv că nu trece, sau trece altfel, inexprimabil ca momentele eterne din care e compus“. A citi, a reciti, a scrie – iată o triadă fundamentală pentru opera lui Matei Călinescu! Dacă acest triunghi ideatic ar fi survolat cu bucurie, cu intensitate, fără plicticoşenie şi fără scorţoşenie, atunci, cum spune în Tu: elegii şi invenţii, se produce o stare de graţie; fericirea „venea din nimic, totdeauna neaşteptată, încărcată de dorinţa veşniciei, a veşniciei celei mai profunde, dar era atît de vulnerabilă!“. În 2005, la începutul noii serii a revistei Observator cultural, am realizat un interviu cu Matei Călinescu, în casa lui din Bucureşti. Publicăm astăzi, în acest număr aniversar, fragmente din acel interviu, convinşi fiind că include o morală implicită: binele ia forma lecturii şi a scrisului, a scrie e o formă de cauterizare a neputinţelor şi de depăşire a anodinului. (Ovidiu ŞIMONCA) Cînd aţi revenit prima oară în România, în 1994, aţi spus că „eram ireal, aşa mă simţeam, şi în acelaşi timp lumea în care mă mişcam era ireală. Nu mai recunoşteam figurile“. Acum, în 2005, ce vă şochează în România? Acum mă simt bine aici. Urmăresc viaţa culturală din România, citesc reviste româneşti, capăt cărţi. Însă mă deranjează un anumit provincialism, această veche obsesie identitară a intelectualului român. Cred că trebuie să încetăm să ne căutăm specificul. Noi trebuie să fim pur şi simplu, să exis