Nu ştiu dacă există şi altfel de ţări, dar în cele din care venim noi, cei de faţă, noţiunea de bază, revelaţia esenţială, cuvîntul principal este minciuna. Trăim în ţări mincinoase, în ţări de operetă. Această minciună este atît de cuprinzătoare şi de intensă, încît devine aproape frumoasă. Iată frumuseţea pe care a descris-o, savurînd-o cu durere, grotescul est-european. Iar acum, aceasta e frumuseţea care s-a epuizat. Ne-am plictisit de „tărăgăneala asta a aparenţei şi a realităţii“, de acest joc strălucitor şi detestabil de-a v-aţi ascunselea în care am fost şi sîntem cobai. Am obosit etc. Cea mai mare dintre minciuni este că ne-au spus: sîntem. Că ţara este. Că există un noi. Păi, nu este. Ne desfacem în bucăţi-bucăţele (sîntem făcuţi zob, distruşi). Cu toate că, dacă există doar eu, necazul e mare. Pentru că cel care e singur e cît se poate de aservit. Unul dintre iluştrii experţi ai Europei Centrale, poate Kundera sau Konrád, dar poate că amîndoi, a spus la un moment dat că Europa Centrală e un vis. Asta e nu numai o idee frumoasă şi spirituală, ci şi foarte constructivă. În tot cazul, mie mi-e foarte apropiată. În sfîrşit, ceva ce depinde de noi, de fantezia noastră, de talentul nostru. În contextul ăsta, putem visa pînă şi libertatea. Dacă-i aşa – de fapt, aici am vrut să ajung –, s-ar putea să recîştigăm şi acel noi pierdut. Noi, central-europenii, putem încerca, timid la început, apoi va fi din ce în ce mai uşor să afirmăm: noi, ungurii, noi, românii, noi, slovenii, noi, sîrbii, şi aşa mai departe. Aici, în locul acesta unde ne aflăm, mi-e cît se poate de uşor să afirm: noi, noi, scriitorii, noi, ca numitor comun al colegialităţii – acesta este sentimentalismul meu, sentimentalismul meseriei. Ţările noastre sînt în schimbare. Am crezut – cel puţin eu, personal, am crezut – că niciodată, cît e lumea lume, nu se va schimba această formă a minciunii pe