Felul in care s-a vorbit despre tinichigii in ultimele zile rezuma o atitudine romaneasca generala: dispretul fata de cei umili, combinat cu obsesia propriei particularitati, convingerea definitiva ca fiecare din noi trebuie sa arate ca valoreaza mai mult decat ceilalti. Pretentia functioneaza atat la nivel individual, cat si national. Romanii nu sunt un popor. Ei trebuie sa fie, potrivit formulelor cu care sunt mustrati patetic strainii care comit greseala de a crede altceva, "o insula de latinitate intr-o mare slava", ei nu vorbesc o limba, ci le "picura de pe buze lapte si miere", iar capitala lor este "Micul Paris". La nivel individual, romanul (care "s-a nascut poet", nu-i asa?) este, prin natura sa, un intelectual. Sigur, unele aratari care, din pacate, ne seamana au fost menite a deveni tinichigii, altfel zis, a lucra cu mainile. Insa, in linii mari, romanul are o natura nobila si eterata, bland-creatoare, de care s-ar desfata pe deplin daca n-ar fi inconjurat de atata mizerie si tiganie. E un soi de stare de denegare permanenta, care ar merita pe deplin un studiu etnopsihiatric.
Obsesia cu "intelectualii" face parte din asta. Nici macar comunismul nu a putut face nimic impotriva ideii aberante ca oricine nu lucreaza cu mainile este un "intelectual". Cum insa o oarecare indoiala (refulata pe data) totusi persista, ne intarim subconstient aceasta convingere prin orice aduce argumente in favoarea echivalentei "intelectual § cine nu lucreaza cu mainile", de-ar fi si numai, la nivelul cel mai primar, ca ne lasam unghiile sa creasca absurd de lungi. De aici, stranii apucaturi, cum sunt cele ale parvenitilor care isi lasa sa creasca unghiile de la degetele mici: in mod clar, ei nu pot fi niste tinichigii. Cunoastem apoi acel gen de dialoguri din viata reala: "– stii, baiatul e inginer, iar fata e farmacista – Ah, niste intelectuali!". Sau: "– Cum a putut
