Criza financiară declanşată în vara anului trecut în Statele Unite s-a născut dintr-o sumă de erori umane. În plină psihoză şi voluptate a retoricii crizei, poate ar fi util să aruncăm o privire spre rădăcina erorilor care au reuşit să îngenuncheze corporaţii, guverne şi mituri. Să încercăm un dialog "la rece" despre modul în care lipsa de vigilenţă a subjugat simţul datoriei faţă de acţionari, declanşînd ceea ce specialiştii au numit cel mai mare tsunami financiar din ultimul secol. În octombrie 2008, Alan Greenspan, cel mai longeviv şef de bancă centrală din SUA, recunoştea public că s-a înşelat crezînd atît de mult în puterea de autoreglare a pieţelor. În faţa Congresului SUA, el spunea spăsit că a greşit crezînd că băncile, conduse de propriul interes, "vor face ceea ce este necesar pentru a-şi proteja acţionarii şi instituţiile". Şi cum lucrurile au stat exact pe dos, Greenspan constata cu amărăciune că este vorba despre "o eroare a modelului (n.r. " de funcţionare a pieţei), care arată lumea în care trăim".

Plecînd de la vorbele lui Greenspan, laureatul Premiului Nobel, Joseph Stiglitz, a mers şi mai departe, afirmînd recent că este nevoie de un rol mai puternic al guvernului, de administrarea pieţelor, de stabilirea unor reguli ale jocului. Chiar dacă este nevoie de o regîndire a unora dintre regulile jocului, am serioase dubii că un guvern lăsat să-şi bage nasul prea adînc în economie/pieţe ar comite erori mai puţin periculoase decît pieţele.

Dacă punem cap la cap declaraţiile de mai sus, se poate spune că incapacitatea pieţelor de a se corecta la timp pare a fi marea eroare din "sistem". În final, ele s-au corectat " însă la un preţ uriaş. Întrebarea este ce anume a împiedicat corecţia pieţelor înainte ca procesele să devină ireversibile? Ce i-a determinat pe managerii băncilor şi pe alţi jucători din piaţă să ia decizii în detrimentul acţio