Mă îndispune că Radu Cosaşu a ajuns la vîrsta operelor complete. Cînd l-am cunoscut, el avea vîrsta mea de-acum, şi eu pe-a mea de atunci, nici o zi mai mult. Îi citeam cărţile şi nu-i pierdeam din ochi rubricile. În „România literară” avea Telecinemateca, pe care o semna cu numele lui. În „Informaţia Bucureştiului” îşi spunea Belphegor şi scria despre sport. Era neserios cu gravitate şi ştia să scoată dintr-un fleac semificaţii ameţitoare. Om de stînga, se prăjise o dată cu partidul comunist şi nu-l mai interesa subiectul. Subiectul însă continua să fie interesat de Radu Cosaşu. Chiar îndeaproape. Mai o cenzurare, mai o şicanare, mai o întrebare despre rudele lui din Israel, mai o luare de rubrică, încît în anii aceia cînd la noi nu se întîmpla mare lucru, Cosaşu nu prea avea timp să se plictisească. Nu se plîngea, dar se nevrozase. Şi de ce se simţea mai bolnav de inimă, ceea ce nu era, însă prezenta toate simptomele, scria mai ca şi cum fiecare episod al cosaşiadei ar fi putut fi ultimul. Se juca cu moartea, cu o ironie de vechi parior la curse şi cu superstiţiile pe care şi le inventează ateii care citesc şi recitesc Biblia cu speranţa revelaţiei. Şi după cîţi ani or fi trecut de cînd el avea vîrsta mea de-acum, i-a apărut la Polirom volumul II din Opere: „O vieţuire cu Stan şi Bran, Sonatine” (virgula am pus-o eu, deşi mai simplu era să spun că de la pag 19 pînă la 301 se întinde vieţuirea lui Cosaşu cu Stan şi Bran, iar de la 301 pînă la 526 au loc Sonatinele sale. De unele dintre aceste cosăşisme – cuvînt brevetat, parcă, de Adriana Bittel – îmi aduc aminte cu tot cu împrejurările în care le-am citit, de altele, cu tot cu discuţiile cu Radu Cosaşu despre întîmplările din ele – în Casa Scînteii, pe vreun culoar, sau la el acasă. Telefoanele, pe atunci, ca şi acum, mai erau ascultate. Consecinţele diferă. Oricum, la telefonul lui Cosaşu cred că se muncea în