Una dintre operele lui Caragiale care pot fi recitite mereu, pînă la învăţarea pe de rost, şi care rezervă surprize la fiecare relectură este farsa într-un act Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea (1880). Forţa extraordinară a acestui text vine din aceea că fiecare replică din dialogul dintre Efimiţa (vocativ: „Miţule“) şi Leonida (vocativ: „Leonido“ sau, mai generic, „soro“, ca în „Ce spui, soro?“) e citabilă, încărcîndu-se de sensuri nebănuite, în contexte politice dintre cele mai variate şi mai actuale. La suprafaţă, piesa rămîne o farsă, dar cînd o citim atent, comicul ei capătă o calitate cumva alegorică. În profunzime, Conu’ Leonida, cum am căzut de acord într-o recentă discuţie cu un mai tînăr prieten politolog care ştie piesa pe dinafară (Dragoş Paul Aligică), este poate cea mai de seamă contribuţie românească, de pînă azi, la domeniul teoriei politice universale. Afirmaţia poate trezi nedumeriri. Conu’ Leonida, tratat de politologie? Voi adăuga deci că această contribuţie e invizibilă pentru ochiul politologului obişnuit, fie el tobă de carte, dacă e lipsit de puţină imaginaţie. Apoi, ea se prezintă într-o formă neaşteptată, modest ironică, de-o oralitate neaoşă şi înşelător incoerentă. În complexitatea ei, piesa e totuşi de o uimitoare coerenţă. Ireductibilul republican Leonida le ştie, în materie de politică, pe toate (chiar dacă spune „murătură“ în loc de „moratoriu“: semnificatul e strict acelaşi), pentru că e la curent cu istoria contemporană, cu „spiritul“ ei, dacă nu şi cu detaliile pe care le mai încurcă, pentru că are noţiuni precise – clare şi distincte în sens cartezian – despre tiranie, republică, revoluţie, reacţiune, democraţie, egalitate, naţiune, om şi drepturile omului, stat. Statul, bunăoară, are rostul de a da salarii egale oamenilor, fără să le impună vreun bir. „De unde banii pentru lefuri?“, întreabă cu prefăcută naivitate Efimiţa, c