Deşi îl întîlnisem şi cu alte prilejuri, prima mea convorbire face to face cu Matei Călinescu a avut loc abia în vara lui 2004, mai exact, cu prilejul lansării, la sediul Grupului pentru Dialog Social, a volumului colectiv O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici. Cu gîndul la Amintirile în dialog realizate împreună cu Ion Vianu, ajunseserăm la concluzia că era cel mai potrivit, simbolic vorbind, pentru a indica sensul proiectului nostru „memorialistic“. De aceea, m-am bucurat mult, împreună cu colegii mei, că a acceptat să ne lanseze cartea – alături de H.-R. Patapievici – mai ales că îl ştiam încă marcat de suferinţa pierderii premature a fiului Matthew, evocat, cu boala sa „angelică“, în amuţitoarea proză nonficţională din Portretul lui M. La acea dată, Matei Călinescu se retrăsese deja la Bucureşti, după pensionarea din învăţămîntul universitar american. Nu-mi dau seama în ce măsură „întîlnirea dintre generaţii“ pe care o aşteptam se va fi produs la respectiva lansare. Criticul a fost îndatoritor, amabil, a făcut o serie de consideraţii despre „reapariţia“ lumii „dispărute“ a comunismului şi s-a întrebat de ce nu ne-am oprit şi asupra experienţelor amoroase/escapadelor pe care le-am fi avut în acei ani de comunism tîrziu... Părea însă oarecum cu gîndul în altă parte. Adevăratele mele întîlniri cu autorul lui Rereading s-au produs, de fapt, prin intermediul lecturii şi al relecturii unora dintre cărţile sale. (Re)lecturi formatoare şi clarificatoare în ordine intelectuală. Nu mă voi referi la cărţile publicate înaintea expatrierii, nici la literatura şi, în special, la proza atît de greu clasabilă, care ar merita o altă discuţie. Dimensiunea „nocturnă“ a istoriei Încep cu Cinci feţe ale modernităţii, citită pentru prima oară prin 1995, în ediţia de la Univers, cam în acelaşi timp cu prima ediţie a Amintirilor în dia