În 1973 ai evadat din România în Statele Unite. În Un fel de jurnal ai scris că rămînerea în România este o „sinucidere intelectuală şi psihologică“. Dat fiind faptul că oamenii nu erau chiar liberi să plece din ţară sau să rămînă în România, formula mi s-a părut dură şi, de fapt, nedreaptă. Vorbeşte-mi despre această problemă, dacă vrei. Îmi pare rău că ai scos sintagma citată din contextul ei, în care spuneam că am avut norocul de a mă afla într-o situaţie de alegere („... e primul meu gest politiceşte liber. Ca să-l pot face a trebuit să împlinesc 40 de ani şi să am noroc...“) şi în care exprimam şi un anumit sentiment de vinovăţie „ca după o evaziune dintr-o închisoare din care ştii că ai scăpat doar tu, lăsîndu-i în urmă pe toţi ceilalţi“. Nu era nimic arogant în notaţia de jurnal despre întoarcere ca „o sinucidere intelectuală şi psihologică. Acesta era sentimentul meu în acel moment. Ce-l justifică în primul rînd – am spus-o de mai multe ori – e posibilitatea de a părăsi o societate bolnavă de suspiciune, în care Instituţia Malefică era atotputernică. Fusesem supus de mai multe ori unor încercări de „racolare“, pe care le-am evocat în volumul Amintiri în dialog, scris sub formă epistolară cu vechiul meu prieten Ion Vianu. După 1971, aceste încercări deveniseră mai frecvente şi mai insistente. Ofiţerii care mă contactau nu acceptau refuzul meu şi-mi mai dădeau timp de gîndire, reveneau. Eram profund dezgustat (inclusiv de frica pe care mi-o produceau aceste întîlniri), îmi era fizic greaţă. Cînd am optat pentru exil, m-am gîndit şi la acea greaţă. Nu puteam să mă mai întorc. Mi se oferise şansa de a părăsi închisoarea plină de delatori care devenise România şi singurul lucru pe care mi l-aş putea reproşa e că am ezitat un timp înainte de a lua hotărîrea. Dar şi exilul a fost pentru mine o formă de sinucidere – nu morală şi intelectuală, dar sentimentală.