Bill Gates abia se născuse când s-a întâmplat. Omenirea gâfâia după încă un război mondial lung şi inutil, Imperii vechi se prăbuşeau, comunismul şi capitalismul trăgeau cu ghearele de harta lumii care se deşira ca şi cum n-ar fi fost.

Anii ’60 erau departe, Montevideo era încă melodic şi înnebunitor, iar Peňarol cea mai frumoasă echipă de fotbal de pe continentul celor mai frumoase echipe de fotbal.

Clubul uruguayan semnase primele contracte de publicitate, jucătorii urmau să poarte numele unui sponsor pe tricouri, lumea să cumpere frigidere, maşini de spălat, aparate de radio, naiba mai ştie!, şi să fie mai bună. Un singur fotbalist nu şi-a oferit pieptul: eroul naţional Obdulio Jacinto Muiňos Varela. Un munte negru de om care obişnuia să-şi care colegii pe umeri şi să lovească năprasnic: ”Înainte, pe noi, coloraţii, ne purtau cu un belciug în nas. Vremurilea alea au trecut”. Obdulio Varela a fost un idealist şi un om corect. După finala Campionatului Mondial din 1950, când Uruguay a învins Brazilia şi imposibilul pe Maracana, a spus doar atât: ”A fost o întâmplare”.

Trofeul l-a primit de la Jules Rimet într-un stadion de deznădejde. ”Cupa i-am dat-o pe ascuns, tăcerea din jur era morbidă, imposibil de suportat”, avea să povestească Rimet. Varela a bătut beat străzile şi i-a îmbrăţişat pe suporterii ”Seleçao”, aproape cerându-şi iertare, în noaptea aceea de 16 spre 17 iulie, când Brazilia toată a fost o lacrimă. Noaptea în care, pentru prima şi ultima oară, braţele lui Iisus n-au mai părut că îmbrăţişează Rio, ci că zac aşa, în vânt, ca două cârpe fără putere.

Jurnalistul Nelson Rodrigues a scris câteva mii de articole, dar va rămâne în istorie pentru o singură frază: ”Peste tot există câte o catastrofă naţională, ceva ca Hiroshima. Hiroshima noastră a fost acea înfrângere”. Carlos Heitor Cony, ziarist orbitor, a pus într