Pe Lev Danilkin l-am cunoscut în iarna lui 2007, la o dezbatere iniţiată de organizatorii Tîrgului de carte de la Moscova. Danilkin se bucură de o notorietate aparte în lumea intelectuală rusă, fiind „botezat“ de mulţi drept „criticul noii generaţii“ sau „criticul care poate influenţa vînzările“. Cert este că textele lui sînt puncte de referinţă atît pentru „duşmani“, cît şi pentru „prieteni“. Lev Danilkin a debutat cu volumul Parfeanskaia strela, iar ultima sa carte, editată în 2007, Omul cu oul (o biografie beletristică a unui scriitor controversat mai ales din pricina ideilor sale, Alexandr Prohanov), a intrat încă din faza de manuscris în shortlist-ul a două premii importante, Big Book şi National Bestseller. În România, cînd vorbim despre literatura rusă, am sentimentul că mai toată lumea se referă la „marea literatură“. Toată lumea îi respectă „clasicii ruşi“, chiar şi pe „clasicii sovietici“, însă literatura rusă postsovietică este foarte puţin cunoscută (în afară de Pelevin şi Sorokin). Deci, ce s-a întîmplat cu literatura rusă de după căderea comunismului? Literatura postsovietică nu se reduce la aceste două nume. Şi asta cu atît mai mult cu cît Sorokin a încetat să mai fie scriitorul de „căpătîi“ – dintr-un revoluţionar literar, el s-a transformat într-un autor de beletristică comercială, care-şi multiplică găselniţele de altădată. Ce s-a întîmplat, de fapt? Pe de o parte, proiectul de „westernizare“ (occidentalizare) a literaturii ruseşti a eşuat. Abrupt spus, literatura e interesată, ca şi în trecut, de destine şi nu de subiecte. S-a şubrezit, dar s-a păstrat ierarhia din interiorul literaturii: aşa-numita „literatură înaltă“ ocupă centrul, în timp ce autorii „genurilor minore“ (scriitorii de SF, de cărţi poliţiste, cei de la revistele glossy) nu pretind să se substituie celor dintîi. Literatura rusă nu a devenit, totuşi, un domeniu al show-busines