"Timpul real" din filmul lui Corneliu Porumboiu, Poliţist, adjectiv (premiera: 3 iulie), nu e chiar timp real. Atunci cînd eroul " un poliţist jucat de Dragoş Bucur " e silit să aştepte în biroul său timp de 10 minute, pînă începe şedinţa de la care vrea să chiulească, spectatorul nu trebuie să aştepte cu el toate cele 10 minute. Atunci cînd el aşteaptă în faţa uşii închise de la biroul unei colege, după ce ea i-a spus la telefon că se întoarce în 10 minute, spectatorul " iarăşi " nu trebuie să aştepte cu el toate cele 10 minute. Dar, în ambele cazuri, spectatorul stă cu el şi aşteaptă pentru o bună parte din timpul anunţat.
În 1971, filmul hollywoodian Filiera franceză a fost lăudat pentru că reprezenta onest acele părţi din munca de poliţie " lungile aşteptări în faţa cîte unei case puse sub supraveghere sau vizavi de restaurantul de lux în care se întîlnesc doi suspecţi " pe care filmele poliţiste obişnuiesc să le treacă sub tăcere. Dar evident că regizorul Filierei..., William Friedkin, avea grijă să facă asta fără a pune în pericol ritmul alert al filmului său; pe el îl interesa să transmită ideea de aşteptare, ceea ce făcea cu maximă economie de timp, prin cîteva elipse.
Pe Porumboiu îl interesează nu ideea, ci faptul aşteptării. Nu ideea că un poliţist aşteaptă îndelung în faţa unei case puse sub supraveghere, ci faptul că aşteaptă îndelung " suficient încît să fumeze o ţigară întreagă sub ochii spectatorului. Nu ideea de filaj (care se poate transmite eficient prin cîteva cadre cu filatul şi filatorul), ci faptul filajului (care presupune cadre lungi cu un om mergînd pe stradă şi un alt om mergînd, la ceva distanţă, în urma lui). Nu ideea că poliţistul mănîncă în bucătăria apartamentului său în timp ce soţia lui ascultă muzică într-o altă cameră, ci faptul că el mănîncă, iar ea ascultă muzică. Înainte de a încerca să explicăm de ce optează a
