Ca studentă la Filologie, înainte de 1989, am crescut fascinată de anvergura internaţională a unor foşti profesori ai Facultăţii, plecaţi definitiv din România socialistă, pentru a-şi împlini destinele în Occidentul atît de hulit de propaganda de partid, dar visat în taină de mulţi dintre prizonierii lagărului comunist. Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Mihai Spăriosu, Victor Ieronim Stoichiţă sau Ion Vianu erau nume aproape legendare, sinonime cu reuşita intelectuală într-o lume liberă, care oferă valorilor autentice şansa de a se exprima. Despre cărţile lor apărute în Occident se vorbea în şoaptă, în vreme ce volumele publicate în România, înainte de plecarea lor, circulau în regim de samizdat, aureolate de prestigiul autorilor şi de fascinaţia fructului interzis. După 1990, mulţi dintre cei plecaţi au revenit, periodic, în România, cărţile lor au fost republicate unele, traduse altele, intrînd în circuitul cultural autohton, iar prezenţa lor în amfiteatrele Facultăţii de Litere aduna, de-a lungul anilor ’90, mulţimi de studenţi veniţi să-i audă şi să-i vadă în carne şi oase. Mi-aduc aminte cu cîtă bucurie am descoperit, la sfîrşitul anului 1991, la Biblioteca Americană din Bucureşti, cel mai recent, pe atunci, titlu din bibliografia lui Matei Călinescu – Rereading, înghiţită pe nerăsuflate, odată cu Five Faces of Modernity, pe care o văzusem citată în bibliografii serioase pe tema raporturilor dintre modernism şi postmodernism. Cărţile acestea au intrat apoi în bibliografiile cursurilor şi seminariilor de teoria literaturii de la Literele bucureştene, iar autorul lor a devenit, alături de Sorin Alexandrescu, unul dintre profesorii invitaţi să ţină cursuri în cadrul programului de studii aprofundate. Pentru o foarte scurtă perioadă, din păcate. De o căldură umană care te învăluie, firesc şi deschis, Matei Călinescu este un au