Pe 13 iunie 1990, Armata şi Miliţia intrau în Piaţa Universităţii şi încercau să înăbuşe vocea studenţilor şi a intelectualilor români disperaţi de felul în care un întreg popor îşi lăsa furată, de către Ion Iliescu, revoluţia pentru care muriseră mai bine de o mie de persoane. La două zile distanţă, minerii descindeau în Capitală, tovarăşi de nădejde ai neocomunismului cu faţă umană, proaspăt renăscut la jumătate de an după decembrie 1989. Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara era îngropat pentru totdeauna sub un strat gros de bîte, topoare, bastoane, minciună şi demagogie. Pe 13 iunie 2009, scutierii au intervenit din nou. De data aceasta, pentru a potoli cîteva zeci de timişoreni, pe Stadionul din Târgu-Jiu, la finala Cupei României. Motivul „revoltei“ microbiste: un penalty. Cam aici s-a ajuns în 20 de ani de pseudo-democraţie: de la Legea lustraţiei la un penalty. Acest drum lung, presărat cu numeroase obstacole, printre care intelectuali luminaţi, cetăţeni revoltaţi şi tentative de reformă a Justiţiei, a fost desăvîrşit cu ajutorul unei clase politice preocupate exclusiv de furt, precum şi a mass-mediei preocupate excesiv de scandalurile mondene, de hăhăielile lui Băsescu şi Becali şi de dramoletele familiale ale ţaţelor din Cîmpia Bărăganului. Acum, după 20 de ani de la Revoluţie şi la 19 ani de la legalizarea furtului ei, putem să declarăm, cinici şi întristaţi: democraţia nu există în România. Libertatea a fost transformată în libertinaj. Politica –, în telenovelă greţoasă. Votul este un produs scos la mezat, pentru cine dă mai mult. Economia e un labirint nesfîrşit de şpăgi, mită, interese personale, afaceri ilegale şi politicieni corupţi. Societatea civilă e împărţită între „intelectualii cool“, à la Caţavencu, care, pe de o parte contestă Codul Civil şi pe cel Penal, şi pe de alta, fac reclamă firmei Roşia Montană Gold Corporation, şi o mînă d