Ticluiam acum câteva zile un ceai de iasomie, când flacăra aragazului a dispărut pentru câteva minute. În timp ce aşteptam, mi-am imaginat cum călătoreşte gazul venind tocmai din zăcămintele ruseşti. Apoi am căutat factura într-un sertar şi, privind cifrele de pe ea, m-am întrebat în buzunarele cui ajung bănuţii mei.

În aprilie 2008, fostul cancelar german Gerhard Schroder indica limpede că problema preţului mare al gazelor ruseşti importate de România nu poate fi rezolvată decât prin discuţii directe între Moscova şi Bucureşti. A trecut de atunci un an, perioadă în care autorităţile române au încercat să urmeze acest sfat, a cărui exclusivitate nu-i aparţine fostului cancelar.

În ce stadiu se află în prezent aceste discuţii aflăm, indirect, dintr-o declaraţie a preşedintelui Traian Băsescu, făcută marţi seară la televiziunea B1TV: „Eu cred că, până la urmă, obiectivul de a se contracta gaz direct cu Gazprom-ul se va realiza, pentru că este o promisiune pe care mi-a făcut-o premierul Putin şi el şi-a respectat întotdeauna cuvântul“. Deşi pare optimistă, declaraţia preşedintelui este umbrită de anularea vizitei sale la Moscova, care fusese programată în 2008, dar şi de propunerea ironică a lui Vladimir Putin, care sugera posibilitatea ca Rusia să vândă gaze Ucrainei prin intermediul României.

Dar de ce este atât de important un contract direct de furnizare a gazelor care provin de la Gazprom? România importă 40% din necesarul său de gaze din Rusia. Este deja binecunoscut că o face la un preţ mult peste media la care celelalte ţări europene plătesc gazul rusesc. Acest preţ supradimensionat este resimţit direct nu doar în buzunarul consumatorului de rând, dar şi în vulnerabilizarea industriei chimice româneşti, care este expusă unor costuri de producţie cu mult peste cele ale industriei chimice din Ucraina, de exemplu. Situaţia este provocată în principa