Izvorul poeticii în discuţie îl reprezintă neîndoios stratul primar, organic al fiinţării. Cu toate că simţirea intensă, netedă, neproblematică e suspectată, pusă mereu în paranteză, ea rămîne un factor funciar, dispensator de vitalitate, deşi insuportabil privirii aidoma discului solar. Un soi de timiditate senzorială ne împiedică a-l măsura nemijlocit, cu ochiul, simbol al unei timidităţi spirituale ce îndeamnă a aborda "esenţa lucrului" drept o "eclipsă". Astfel Soarele, "la faute eclatante", vorba lui Valčry, se manifestă ca o măsură indirectă a insuficienţei umanului: "precum acele păsări / ce nu se pot apropia de soare / pentru că privesc numai ochii mari ai microscopului / mă îndrept către esenţa lucrurilor / o eclipsă / hrănită / de corola unui adevăr / străin" (privirea interioară, o eclipsă hrănită de corola unui adevăr străin). După cum nu putem stărui cu ochii-n Soare, nu suntem capabili nici de-a mai îmbrăţişa natura "pură". Drama creatorului de acest tip orgolios-retractil rămîne balansarea între organic şi artificial. Cu atît mai intensă cu cît ne întîmpină, în confruntare cu datele temperamentale, o furoare a corporalităţii palpitînde în nesaţiul de sine, atestat al unui nivel biologic ce nu iese la iveală decît atunci cînd are tăria de-a abandona "întrebările esenţiale": "şi încăpînd în el însuşi / precum Dumnezeu în toate dimensiunile / miezul care naşte cuvinte-miresme / coconul acesta fluid care nu e niciodată fluviu / doar secreţie stoarsă sufletului în cazne / îmi intră prin piele în minte / prin măduva oaselor şi prin măduva spinării în inimă / prin semne diluate în retină / îmi aduce moartea ca pe o grădină proaspăt plivită" (ploaia cwul, cînd abia acesta este sinele). Finalul poemului e heraclitean, ca o altă probă a senzualităţii inepuizabile prin virtualitatea ce-o invocă: "şi abia acesta e sinele / cînd o prezenţă subtilă mă soarbe / în al