Pare mai elegantă, această viaţă de pe care s-au luat culorile, desenată în cerneală de luptă, urma cefalopodei atacate. Viaţă pe care n-o mai ai, dar ale cărei dureri le simţi, ascuţit, ca junghiurile în membrele-fantomă. Despre ea, ilustrată din altă lume, amestecînd renunţări fine cu jinduri groase, după lucrurile cele mai neînsemnate, îngăduite celor vii şi liberi, scrie Blecher Vizuina luminată. Un jurnal din anii goi, prin care se merge cu paşi mici, vătuiţi, ca-n preajma bolnavilor cu viitorul fragil şi măsurat. Anii de sanatoriu. Care se opresc, cu viaţa, în 1938. Abia în 1971, Saşa Pană restituie, în ediţia de la Cartea Românească, textul complet al acestor însemnări.

"Tot ce scriu a fost cîndva viaţă adevărată" e începutul chinuitei călătorii spre memoria jupuită a corpului. O memorie cu învelişurile sfîşiate, care nu mai are acurateţe, doar reacţie. Sensibilitatea haotică, pulsînd agonic la orice atingere, a unei bucăţi de carne moartă-vie în contre-jour. Pe cît în ea înaintează moartea, capătă profilul frumos al fotografiei, al mulajului. Pe cît n-o părăseşte viaţa, o viaţă de sînge şi de limfă, de lichid umplînd pînă la sufocare vizuina, se zbat în ea ultime, ridicole dorinţi. Între ele două, între eleganţa ghipsului - ce statuie ar fi, de n-ar prinde trup la mijloc! - şi mizeria fiziologiei se tîrăsc zilele delicatului autopsier al propriei persoane. Învăţînd să trăiască înăuntru, să încerce, în acelaşi timp, gînduri de om şi senzaţii de animal: "aceeaşi întunecime nesigură, aceeaşi cavernă intimă şi cunoscută, aceeaşi vizuină călduţă şi iluminată de pete şi imagini neclare, care este interiorul trupului meu, conţinutul Ťpersoaneiť mele de Ťdincoaceť de piele." (p.15). Nu e, acolo, nici o surpriză, afară de instinctul de a trăi, care-l părăseşte pe cel care se pregăteşte să n-o mai facă: "curios sentiment de egoism, de securitate şi nu şti