"În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari", scrie definitiv Marin Preda în "Moromeţii". Fiindcă nici acum nu e altcumva acolo, în întinderea de lut mănos.
Gospodării de oameni nevoiaşi, uitate de timp, gata să se surpe. Curţi părăsite, potopite de paragină, o paragină vestitoare de nenoroc. Bătrâni gârboviţi şi stafidiţi, ca nişte năluci umblătoare, târşâindu-şi picioarele betege de colo-colo. Cară cu ei un trecut deloc diferit de prezentul înţepenit şi dărăpănat. Un cocoş cântă siteav şi amânat, trezind câinii lăbărţaţi la umbra pătulelor schiloade. Liniştea se strânge la loc în grămădirea de odăi învechite. "Afară toate zgomotele se topiră numaidecât şi peste sat se lăsă deodată o linişte mare." Şi-n nemişcarea încăpăţânată de-a pururi, satul doarme în poala hârtoapelor străjuite de sondele pâlcuri. Iar ceasul e răbdător, căci siliştenii nu se ostenesc neam. Se preumblă nezoriţi pe liniile şui, asfaltate cu banii ălora de la Bruxelles, sau zăbovesc la gard, pe scaunele joase, cu trei picioare, şi cată în zare "fără grabă şi fără scop". Vreo cinci-şase vlăjgani pâcloşi pălăvrăgesc anemic în jurul meselor de plastic. I-a înmuiat berea ce nu conteneşte să curgă din halbele înnegrite pe la toarte. Până şi muştele moţăie pe pereţii scofâlciţi ai bodegii, răpuse de arşiţa zilei. Aici şi sâcâitoarele vietăţi sunt ocolite de "marile conflicte".
"Unde e casa Moromeţilor?", întreb la întâmplare un roi de copilandri prinşi în zbenguială. "Dincolo de şoseaua principală!", ne arată cu mâna un pici mai avântat. "Vă conduc eu, nene!", zice unul pistruiat, şi ghizii de ocazie o zbughesc cu bicicleta în faţă. Uliţa pietruită e plină de hopuri şi are şanţurile astupate, o uliţă ca oricare alta. "Nene, asta e casa lui Preda!",
