Pentru cel care contemplă istoria relaţiilor dintre Brazilia şi Europa, perioada colonială apare circumscrisă precis între secolele XVI-XIX, cele trei lungi veacuri în care posesiunea din America de Sud a fost numită pur şi simplu "colonie". Momentul cînd fosta colonie devine, aproape peste noapte, Imperiu, a anulat definitiv relaţia de tip colonial cu Portugalia. începînd cu secolul al XIX-lea, potenţialii colonizatori portughezi au rămas acasă, au oftat, au renunţat.
La nivel strict individual însă, colonizatori rătăciţi au mai ajuns din cînd în cînd în Brazilia, chiar şi pe parcursul secolului XX: erau tot portughezi! Numai că, spre deosebire de îndepărtaţii strămoşi, ei n-au sosit aici ca nişte cuceritori, dimpotrivă - ca nişte bieţi oameni alungaţi din ţara lor pe diferite motive, avînd toţi speranţa de a începe o nouă viaţă pe ţărmurile unde se vorbea aceeaşi limbă. Protagonişti ai unei colonizări pacifice şi benefice! Unul dintre cei mai ciudaţi şi mai străluciţi "neo-colonizatori" a fost Agostinho da Silva (1906-1994), filozof portughez încă necunoscut la adevăratele dimensiuni nici măcar în ţara lui natală, personalitate descoperită tîrziu, abia după moarte, aşa cum se cuvine marilor gînditori. Operele sale complete văd acum, încet-încet, lumina tiparului, lăsînd în urma lor o dîră luminoasă tot mai strălucitoare.
Acest intelectual, posesor al unui doctorat în Litere clasice la Porto, doctorand la Sorbona şi profesor la Collčge de France (între 1931 şi 1933), a avut într-o bună zi o idee năstruşnică, dar extrem de naturală la un om ca el: s-a expatriat în 1944 în Brazilia pentru a ajuta la dezvoltarea spirituală a acestei mirifice ţări, faţă de care se simţea vag vinovat, în numele strămoşilor colonizatori cruzi. Războiul mondial tocmai se sfîrşea, lumea îşi trăgea sufletul, începea opera nesfîrşită a reconstrucţiei.
