Si unii, si ceilalti erau victime – mai mult sau mai putin nevinovate – ale aceluiasi tip de rationament: ani de zile am considerat cu totii de la sine inteles ca exista o multime de carti, in felurite stadii de realizare, care nu pot aparea din cauza cenzurii. O data aceasta cenzura disparuta, trebuiau sa apara cartile tinute pana atunci in sertar, nu? Nu? Era doar un sofism, intemeiat pe o presupunere nici macar formulata: aceea ca volumele respective s-ar afla in sertarele scriitorilor consacrati. In realitate, asa cum s-a vazut, acestia publicasera practic tot ceea ce scrisesera, cu sau fara compromisuri si eforturi, mai mici ori mai mari. De la ei, nu, nu prea era nimic de asteptat. Decat eventuale reeditari. E induiosator – daca nu cumva caraghios – faptul ca unii dintre ei au tiparit, post-decembrist, "versiuni integrale si necenzurate" ale cartilor lor. E o vorba: Las-o cum a cazut… Daca ai acceptat atunci "cosmetizarea", trebuie sa ti-o asumi si sa mergi mai departe. Fireste, poti – si chiar trebuie – sa povestesti cu ce lupte de gherila aparea o carte, dar sa-i relipesti acum trei pasaje mai indraznete… Cartile de sertar existau. Inclusiv carti contra sistemului. Dar nu in sertarele lor – ci in cele ale scriitorilor neconsacrati. Pentru acestia, insa, decembrie 1989 n-a insemnat decat inlocuirea cenzurii politice si a relatiilor cu "numai" relatiile, iar la scurt timp dupa aceea, cu relatiile si cenzura economica. Editurile renascute sau nou-nascute descopereau deliciile economiei de piata si – normal – se uitau roata dupa vectori de succes. Nu stiu daca s-a facut vreodata statistica asta, dar pot paria ca, la inceputul anilor ’90, 90% din ce s-a publicat erau autori straini. Pe de alta parte – tot normal – au fost preferate genurile pana atunci interzise sau ca si interzise: politica, memorialistica, servicii secrete, povesti din high life, paranorma