O anume preferinţă pentru artificiu face şi desface lucrurile în proza scurtă a lui Florin Lăzărescu. Situaţiile sunt căutate, iar frazele, găsite. Natural nu e decât peisajul. Iar acesta contează, aici, prea puţin. Ceea ce se întâmplă interesant în povestirile din Lampa cu căciulă (volum tocmai publicat de Editura Polirom) ţine exclusiv de teritoriul discursului. Apetitul de comunicare al personajelor e totdeauna mai presus de limitele stabilite de carnaţia lor. Odată ce li se dă cuvântul, ele suferă invariabil îmbunătăţiri la nivel verbal. Sunt, cu o formulă consacrată, revăzute şi adăugite. Aproape că nu există replică în textura căreia să nu fi intervenit multiple modificări sesizabile cu ochiul liber. N-aş vorbi însă numaidecât de calofilie, din moment ce calculul lui Lăzărescu nu are atât premise estetice, cât consecinţe utilitare. În materie de stil, eficienţa e valoarea sa de căpătâi. Cele zece bucăţi ale Lămpii cu căciulă par să rezulte din însumarea unor efecte compoziţionale.

Ca atare, entuziasmul unui miniaturist de calibrul lui Filip Florian e perfect explicabil (nu însă integral acceptabil) pe criterii de afinităţi. Îndărătul metaforelor descriptive, trăsăturile esenţiale ale cărţii sunt surprinse plauzibil. Lipseşte doar, din dreptul câtorva, asteriscul severităţii. Fiindcă, în fond, toate sunt îngăduite unui prozator, dar nu toate îi sunt de folos. Intersecţia naşte, dacă nu monştri, măcar hibrizi: "La Florin Lăzărescu, acum şi aici, cred că se poate vorbi de magie albă. Altfel, în absenţa vrăjilor bune, nu ştiu cum ar fi posibil ca lumea întreagă, cu continente şi fiinţe, cu mari mărunţişuri şi mici grozăvii, să se strângă într-un singur punct geografic, fără nume, pierdut printre dealuri şi întâmplări. Rar am citit cu atâta bucurie o carte şi, tot rar, am fost cucerit într-atât. Sunt povestiri care se nasc una din alta, cresc ca ramuril