Dintre multele statui ce înfrumuseţează capitala Portugaliei, una se bucură de maximă frecventare. Îl înfăţişează pe literatorul-prin-excelenţă Fernando Pessoa în mărime naturală, aşezat picior peste picior, lângă o masă de pe esplanada cafenelei A Brasileira. Născut la câţiva paşi de acest punct nodal al Lisabonei intelectuale (inaugurat în 1905), Pessoa avea să devină unul dintre principalii frecventatori ai stabilimentului - un fel de cartier general al avangardei literar-artistice portugheze - împreună cu Almada Negreiros, Jorge Barradas, Jose Pacheco & co. La aceeaşi masă există încă un scaun, unde oricine se poate aşeza pentru o fotografie în compania marelui scriitor. Idee atât de agreată de către autohtoni şi turişti, încât filosoful Eduardo Lourenço a emis teza că acesta a devenit, în fapt, adevăratul loc de pelerinaj al Portugaliei contemporane. Deşi inaugurată abia în 1988, statuia pare a se afla acolo din timpuri demult apuse, realizând o joncţiune subliminală între existenţa atât de tulbure a poetului şi actualitatea noastră nu mai puţin incertă. Probabil datorită acestei senzaţii de asumată perenitate, nu mi-aş fi imaginat că l-aş putea cunoaşte vreodată pe autorul capodoperei sculpturale. Şi totuşi, Providenţa m-a ajutat.

Conştient că grupul Trigon din Chişinău creează (începând din 1993) cea mai semnificativă sinteză dintre sensibilitatea muzicală românească şi virtuţile cosmopolite ale jazzului, l-am adus într-un turneu prin Portugalia în februarie 2007. După memorabilul concert susţinut la sediul ICR Lisabona, pe când entuziasmul publicului mai dădea în clocot, un distins domn trecut de 80 de ani mi-a comunicat dorinţa lui de a-i cunoaşte personal pe cei patru extraordinari muzicieni, români-basarabeni şi universali: Anatol Ştefăneţ, Dorel Burlacu, Valeriu Bogheanu şi Gari Tverdohleb. L-am condus în culise, unde - vorbindu-le în france