Cu treizeci de ani în urmă, un cetăţean român se nimeri să ajungă la New York.
Dimineaţa, el s-a plimbat pe strada 52 înfruntând o ninsoare rea, măruntă, - Canada sus, Alaska deasupra, şi peste ele, Cercul Polar...
Mirosea a reni, a foci şi urşi albi. Aşa pretindea poetul nostru, - nu mai văzuse iarnă ca aia...
Şi, plimându-se el astfel pe strada 52, a văzut o dugheană deschisă.
A intrat înăuntru, şi înăuntru era cald. Un negru tânăr dansa singur în prăvălia goală, un fel de step. Nu avea muşterii.
Nu era frig... Şi să ţii deschis în prima zi de Crăciun... Or să fi fost musulman?... Comerţul, în America, nu-i ca-n Europa... ţii deschis şi când răsună solemn cele douăsprezece bătăi de orologiu ale Revelionului...
Cu ce poate el să-l servească?... Negrul pusese întrebare continuând să atingă podeaua când cu vârful pantofilor, când cu tocurile, dând în acelaşi timp şi din coate, cu bustul aplecat, în poziţia clasică a dansatorilor de step.
Cetăţeanul român se uita uimit în jur. Erau de toate. Ce să fi ales?...
Banane, că nu prea mai văzuse...
Cât doreşte onoratul client...
Muşteriul a stat, s-a gândit şi a zis: Două!
- Două kilograme? imediat! a exclamat vânzătorul, încetând să mai ţopăie.
- Nu, a murmurat, românul... două... bucăţi...
- A, două bucăţi?... a făcut negrul, două?! se miră el, - nu-i venea să creadă, două? - repetă şi începuse să râdă: having a party!... o să aveţi o petrecere,... o sindrofie...
Cetăţeanul nostru nu zise nimic, înhăţă cele două banane şi ieşi afară în ninsoarea deasă, arctică, apucând-o în sus, ori în jos, pe strada 52.
Abia acum, de frig, îşi dădu seama că negrul îl luase la vale, - şi îl înjură urât, româneşte... n
@
