Luând în considerare frecvenţa portretelor din poezia sa, Tudor Arghezi ar putea fi socotit un portretist (după cum Lucian Blaga, judecând strict formal, ar putea fi socotit un peisagist). Îndeosebi în creaţia de după Al Doilea Război Mondial, el a dat curs predilecţiei pentru reprezentarea figurilor umane.

Dar şi în ipostaza de portretist, Tudor Arghezi neagă (valorile consacrate) prin afirmare (afirmând valori în general desconsiderate). Atitudinea sa este în esenţă, ca întotdeauna, revendicativă.

Într-un poem intitulat Smaranda el descrie o bătrână care toarce. Este o bătrână complet devastată de vârstă, aproape oarbă, incapabilă să mai desluşească firul de lână. Torsul a rămas pentru ea un automatism, imperfect executat. Şi totuşi, poetul o evocă înfiorat de respect şi de dragoste, ca pe o sfântă. Surprinzător este faptul că admiraţia lui nu se manifestă prin poetizarea convenţională a semnelor de bătrâneţe, cum procedează alţi autori care vorbesc de părul "argintiu" sau obraji "brăzdaţi" de riduri. El reprezintă cu un fel de cruzime ceva care ne-ar putea provoca un frison de dezgust:

"Nu-i vorbă că, dregându-şi glasul,/ Din când în când îi pică nasul,/ Dar picătura lui, uşor,/ Se duce-n caier şi-n fuior."

Şi totuşi, această imagine nu ne dezgustă. În reprezentarea decrepitudinii, poetul a întins la maximum coarda, dar a ştiut să se oprească înainte de-a o rupe. El este un campion al riscului în materie de provocare a emoţiei estetice. Îl tratează pe cititor fără curtoazie, chiar cu un anumit dispreţ, nefăcând aproape nimic pentru a-i câştiga simpatia. Şi, până la urmă, tocmai această ursuzenie devine un mijloc de a obţine audienţă. Ficare dintre noi, citind poemele, simţim nevoia de a demonstra că poetul nu are dreptate atunci când nu ne acordă încredere, că în realitate suntem în stare să apreciem frumuseţea d