Unii se nasc cu talent de şefi. De natura acestui talent îţi dai cel mai bine seama când înţelegi că nu-l ai. Deşi n-am nici un pic de îndemn spre şefii, la 15 ani am fost câteva luni şeful revistei liceului. O încropeală festivă în vreo 30 de exemplare dactilografiate şi multiplicate la o maşinărie care se chema gheştender sau cam aşa. În loc să mă bucur că fusesem desemnat cap de redacţie, sufeream pentru că mica mea redacţie nu avea şi un spaţiu numai al ei.
În vacanţa care a urmat, m-am plimbat în câteva rânduri prin faţa clădirii unde se găsea redacţia ziarului Înainte din Brăila. Într-o zi mi-am făcut curaj şi am intrat, întrebând de domnul Rădulescu. La ziar nu lucra nici un domn Rădulescu. Pe asta mizam. S-a întâmplat însă să existe unul, fapt care mi-a dat scenariul peste cap. M-am bâlbâit, dar persoana a priceput ce voiam şi, după ce m-a dus prin toate secţiile, m-a luat în tipografie.
Nu ţin minte chipuri, ţin minte mirosuri. În redacţie, duşumeaua fusese spălată de curând cu o chimicală din acelea folosite şi în spitale, birourile aveau pereţii plini de fum de tutun, în camera dactilografelor stăruia un parfum greu, de femei năduşite, afişele de pereţi, şi ele, răspândeau un damf instituţional. Cât despre sala maşinii, unde se trăgea cotidianul, ea părea să se scalde în emanaţii mecanice şi uleioase.
Dacă-mi pun ambiţia, pot povesti mirosurile tuturor redacţiilor prin care am trecut. M-am impregnat de ele, mi le amintesc ca pe nişte chemări. Şi datorită lor, datorită miresmelor hârtiei, aromelor cernelei, emanaţiilor fin industriale ale maşinilor de scris şi a respiraţiei călduţe a computerelor, profesia de jurnalist are miros. Un tunisian, care ţine o cafenea ieftină pe lângă Piaţa de pureci din Paris şi la care mă duc de două, trei ori în an, pentru aromele internaţionale ale locantei, prietenoase şi relaxate, mi
