Ne-am obisnuit sa nu ne pese si ne dezvatam greu. Trecutul Romaniei se pierde, incet, incet, din cauza ignorantei si a indiferentei autoritatilor. In Arhiva Nationala, documentele se degradeaza intr-un ritm mai rapid decat pot fi restaurate. Angajatii isi fac munca din pasiune, pentru ca bani nu au. Pergamente de pe vremea lui Stefan cel Mare, jurnale ale familiei regale si catastife comuniste sunt depozitate in conditii improprii, riscand sa dispara pentru totdeauna.
Pentru cei mai multi dintre noi, cuvantul "arhive" are doar un singur inteles - locul in care ne ducem sa ne studiem dosarul intocmit de securitate sau cel in care ne cautam actele proprietatilor confiscate de comunisti. Putini se gandesc insa ca fiecare pagina din Arhivele Nationale ale Romaniei inseamna o fila din istoria noastra personala. Ele spun cine suntem, de unde venim si unde ne ducem. Iar noi suntem, pana la urma, o suma de documente care ne vor descrie generatiilor viitoare si le vor povesti ceea ce noi nu le vom mai putea spune. Daca am gandi astfel, poate ca Arhivele Nationale ale Romaniei nu ar mai fi astazi un depozit de hartie supus uitarii si distrugerii.
In inima Bucurestiului, intr-un depozit intunecos, apasat de tristete, doamna Iulia Rambasa, arhivar la Arhivele Nationale, respira de 30 de ani praful istoriei. Un praf nobil, care pare sa se nasca din el insusi. Cu cat il sterge mai des, cu atat mai mult se asaza. Doamna Iulia Rambasa nu pridideste, dar nici nu oboseste. In 1979 a venit aici cautand o slujba, fara sa stie ca va descoperi o pasiune. "Pentru mine sunt ca si copiii mei." In linistea dintre rafturi, doamna Iulia a trecut prin doua regimuri, fiecare dur in felul sau, fara sa simta diferenta. N-a deranjat-o prea multa lume atunci, n-o deranjeaza nici astazi. Obisnuitii locului si doar rareori cate un vizitator de exceptie. Inainte, slujba
