Problema numelui şi a numirii s-au impus drept teme de meditaţie încă din străvechimea-străvechimilor. De ce ne numim într-un fel, şi nu în altul? De ce unii avem nume frumoase, iar alţii suntem botezaţi parcă în bătaie de joc? Cât de subiectivă şi cât de inevitabilă e relaţia stabilită între persoană şi nume? E mai uşor să-ţi faci un rost în lume dacă porţi un nume ilustru decât dacă eşti un Popescu oarecare? Şi, la urma urmelor, de ce te numeşti Popescu, şi nu Ionescu sau Georgescu?

Dacă l-am crede pe Cratylos, dilema e rezolvată chiar din debutul faimosului dialog platonician al cărui erou este. Rezumat de Hermogenes, punctul lui de vedere e limpede: "Iată, Socrate, după Cratylos, ar exista în chip firesc, pentru fiecare din realităţi, o dreaptă potrivire a numelui, iar numele nu ar fi aceea ce unii denumesc aşa prin convenţie, invocând o parte din vorbirea lor, ci s-ar fi produs în chip firesc o dreaptă potrivire a numelor, atât la eleni cât şi la barbari: aceeaşi la toţi. Atunci, iată, i-am pus acestuia întrebarea, dacă numele lui este cu adevărat ŤCratylosť, sau nu. Iar el a răspuns că da. ŤDar al lui Socrate?ť am adăugat eu. ŤSocrateť, a răspuns el."

În fapt, lucrurile sunt mai complicate. Hermogenes aduce nuanţări pe care o întreagă şcoală lingvistică, de la pionierii "arbitrarului semnului lingvistic" la Gérard Genette şi fabulosul său Mimologiques. Voyage en Cratylie, a fost fericită să le îmbrăţişeze: "Într-adevăr, eu cred că numele pe care-l dă cineva unui lucru, acela este şi cel potrivit. Iar dacă îl schimbă apoi cu un altul şi nu-l mai foloseşte pe cel vechi, următorul nu este mai puţin potrivit decât primul, în felul în care schimbăm numele sclavilor noştri, fără ca numele schimbat să pară mai puţin potrivit decât cel dat înainte."

În familia mea, botezul copiilor a fost întotdeauna o problemă spinoasă. Ardeleni