Cine si-ar imagina ca la ridicarea cortinei ar putea vedea pe scena un patinoar? "La ridicarea cortinei" e doar un fel de a spune, fiindca nu exista cortina la spectacolele regizorului Radu Afrim. Dimpotriva, apropierea dintre spectatori si performeri e maxima, dat fiind ca regizorul se numara printre aceia care evita salile mari, ce transforma publicul si actorii in doua lumi diferite, preferand sa-si aduca spectatorii pe scena – chiar daca scenele sunt uneori prea mici pentru a cuprinde cele doua lumi.
O introducere poate prea alambicata. Mai simplu spus ar fi: am vazut spectacolul "Lucia patineaza" de Laura Sintija Cerniauskaite, productie a Teatrului "Andrei Muresanu" din Sf. Gheorghe la Ploiesti, in regia lui Radu Afrim, pe o scena prea mica pentru proportiile de la sediu ale spectacolului. In ciuda acestei discordante – care uneori poate sa omoare de-a dreptul un spectacol – show-ul lui Afrim s-a dovedit unul dintre cele mai reusite dintr-un an in care cunoscutul regizor a fost deosebit de productiv. Inca din primul moment, cand intri si gasesti in scena patinoarul pe care doua tinere femei se invartesc purtand patine adevarate (un material special permite alunecarea si astfel se creeaza iluzia patinoarului), simti ca intri "in lumea lui Afrim". O lume mereu aflata sub semnul oniricului, o lume in care totul e posibil, nu numai ca personajele sa te intampine patinand pe scena.
Piesa autoarei georgiene – descoperita si jucata mai intai la Moscova, in cadrul festivalului de noua dramaturgie din 2006 – vorbeste despre o drama personala, fara ambitia de a ilustra aspecte sociale, cum fac majoritatea colegilor ei de generatie. E povestea tanarului Felix, spusa "in doi timpi", cu scene alternand intre momentul adolescentei petrecute in timpul lungii suferinte a unui tata paralizat, alaturi de o mama care isi duce trista viata incercand sa ramana
