Societatea românească este o maşinărie de cârpit guri. Iată funcţia ei primară! Iată şi coşmarul nostru "distilat" în reţete ale fericirii cu efect imediat: fericiri trase pe banda unui card. Dintre toate măştile vieţii publice, care ar fi trebuit imediat după marea mascaradă din '89 să ne arate ce înseamnă vâna unei democraţii aplicate ca la carte,

societatea noastră a preluat-o pe cea mai hidoasă: politizarea resentimentului, adică a face din punerea beţelor în roate o virtute naţională, un cult de buzunar.

Prin urmare, am acţionat în consecinţă: am redus tranziţia doar la un joc de-a v-aţi ascunselea. Cei înşelaţi puneau ochii, iar înşelătorii vindeau şurub cu şurub ţara pe la spate. Am încercat să ne purificăm conştiinţele condamnând tot şi absolut orice. L-am spurcat pe Dumnezeu până ce ne-am tocit limbile, din simplul motiv că El n-ar şti cu ce se mănâncă birocraţia. Ăsta a fost primul pas al resentimentului şi prima deschidere spre metehnele Occidentului. Apoi am visat posibilitatea unui salariu neimpozabil sforăind la umbra bolizilor conduşi de demnitarii iluminaţi ai ţării. Apoi am vrut să ne înecăm amarul celor două conduceri pesediste prin imitarea kitsch-oasă a stilului de viaţă american: picnicuri pe bloc, trasul de fiare, pornografie pe pâine, rânjetul pe sârmă - pe care l-am înţeles drept showbiz, şi, bineînţeles, denigrarea ca hobby a Bibliei. Că altfel civilizaţia nu ne băga în seamă. Şi, nu în ultimul rând, am trecut pragul unei Uniuni Europene care, din câte se poate observa de vreo doi ani încoace, ne vrea cobaii săi de cursă lungă ca şi când menirea noastră ar fi aceea de-a ne juca de dimineaţă până seara de-a popa prostu'. Ăsta a fost al doilea pas al resentimentului.

Pe scurt, am acceptat să fim ştampilaţi pe bot şi încă mai credem că acceptând acest lucru avem şanse să nu ne mai ghiorţăie maţele ca pe vremea celor doi trandafir