Ca de obicei TIFF-ul a oferit un regal cinematografic, o diversitate în care era imposibil să nu poţi întâlni registrul tău de sensibilitate sau să nu descoperi regizori noi care au ceva de spus şi pe care numai un festival de asemenea proporţii ţi-i poate face cunoscuţi. Ca în fiecare an, ultimele zile ale TIFF-ului au fost dedicate filmului românesc, iar spre deosebire de ceea ce se întâmpla cu ani în urmă, cinematografia românească are multe lucruri de oferit şi prezenţa filmelor româneşti la TIFF este departe de a mai fi un gest de curtuoazie faţă de regizorii români. Filmul lui Corneliu Porumboiu, Poliţist, adjectiv, care a obţinut şi premiul cel mare al festivalului, Trofeul Transilvania, alături de Nord al cineastului norvegian, Rune Denstad Langlo, a fost chiar peste aşteptările optimiste ale criticilor şi publicului. Într-un fel, Corneliu Porumboiu oferă un film care poate face şcoală şi care distinge cinematografia românească a ultimilor ani în sensul unei estetici particulare şi a noutăţii. Construit pe mai multe planuri, filmul lui Porumboiu are meritul de a plasa o dramă pe care o putem recunoaşte în datele viziunii sale la cineaştii Noului Val interesaţi de faptul cotidian într-un context care o extrapolează kafkian, în domeniul universalist al limbajului. Minimalismul mijloacelor întrebuinţate devine maximalism la nivel semantic, cazul de conştiinţă repertoriat corect se amplifică "dialectic" pe final unde cuvintele devin instrumentul punitiv prin excelenţă cauţionând modificarea ireversibilă a unui destin. Acest fapt sună cunoscut pentru zecile de mii de români anchetaţi de Securitate, pentru cei care au asistat la procesele spectacol sau pentru cei care au făcut obiectul unei delaţiuni. Cornel Porumboiu alege un context minor, un caz fără însemnătate dezvăluind mecanismul puterii şi relaţia problematică, perversă pe care aceasta o are cu cuvinte