Eram în clasa a X-a şi aveam o mare apăsare – treapta a doua. Gândul mă sâcâia, fireşte, dar, ca pe orice gând supărător, îl alungam cufundându-mă în lectura vreunui roman. Duceam o viaţă paralelă între coperţile cărţilor, viaţă ce se lungea mult, în noapte, întreruptă fiind, din când în când, doar de căderea bruscă a curentului.
Uneori mă culcam, alte-ori mă mutam la birou, să mai citesc la lumina lumânării sau a felinarului. Iar dimineaţa era aproape dureros să deschid ochii, ca să mă urnesc spre liceu şi să ajung măcar înainte de a se fi scurs din oră sfertul academic.
Terminasem şi perioada mutatului (din KM 4-5, unde locuisem până atunci, în zona Gării), astfel că scuza "mă mut la gară", urmată de hohotele de râs ale colegilor şi de nelipsita remarcă "la-mpins vagoane", se tocise. Chiar dacă stăteam la o aruncătură de băţ de liceu, meteahna de a întârzia la ore rămăsese neschimbată. Nu ştiu cum făceam că, mai în fiecare zi, ajungem pe la "fără douăzeci", în condiţiile în care orele începeau "la şi jumate". Şapte şi jumate. Destul de devreme, dacă-ar fi să mă-ntrebe cineva (de-aia susţin pe oricine ar vrea să facă programul de şcoală de la 10:00 la 16:00). Aşa că uneori găseam uşa liceului închisă. Şi chiar dacă era deschisă, iar de serviciu era Butu - profu' de fizică de care se ştia că nu trece nici musca fără matricolă -, şi eu n-aveam peticul cusut pe sarafan (prinsul în capse nu ţinea), prima oră rămâneam tot pe-afară. Iar la cafe-ceai deschidea abia la ora 9:00...
Sigur că mai şi chiuleam, dar era mai fain să chiuleşti în gaşcă, nu să stai pe trepte c-ai întârziat sau că n-ai avut matricolă. Mai ales că, dac-aş fi ştiut, mai lungeam un pic somnul dulce al dimineţii şi nu mă trezeam cu noaptea-n cap. Bine, era şi numărul absenţelor, care creştea de ziceai că-i pune cineva apă la rădăcină. Dar erau ore la care chia
