Cam toată lumea se săturase de pălăvrăgeala şi de aerele de „războinic al luminii” ale lui Gigi Becali. Eşecurile în serie, atât în planul politicii (dacă un asemenea plan a existat cu adevărat), cât mai ales în acela al sportului (a fost mai mereu dependent de „Steaua”) şi al afacerilor (criza l-a prins cu mai toţi banii băgaţi în terenuri sau împrumutaţi pe la neamuri şi amici) îl mai readuseseră niţel cu picioarele pe pământ, când s-a produs evenimentul reţinerii lui de către Parchet.

Am văzut atunci un alt Becali: mielul Gigi, muiat de şocul arestului şi de condiţia de persoană lipsită de libertate. Locul Ego-ului l-a luat bunul Dumnezeu, cel invocat acum cu speranţă, iar locul pumnilor în piept l-au luat palmele împreunate pentru rugăciune. În faţa instanţei, de care depindea soarta lui, Gigi a adaptat tonul sfios-implorator, etalându-şi plin de modestie vulnerabilitatea. Se părea că acele câteva săptămâni de până în Paşti petrecute alături de hoţi, violatori şi escroci schimbaseră ceva din psihologia şi modul său de gândire. A fost însă suficient neaşteptatul succes electoral - obţinut exclusiv pe baza unui sentiment de compasiune - pentru ca atitudinea lui să se schimbe. Mielul Gigi a devenit aproape instantaneu berbecul George. Având vântul europarlamentar în pupă, Becali a lăsat-o mai moale cu „onorata instanţă” şi s-a repezit asupra judecătorilor cu ameninţări subtile şi cu reproşuri directe.

Gigi Becali n-a înţeles suficient de bine jocul justiţiei: este, ca persoană, inatacabil şi „inamovibil” atâta timp cât nu calci linia subţire ce desparte legalitatea de ilegalitate. Gigi Becali a păşit, nu odată, dincolo de această linie, convins că averea şi faima îl pun la adăpost de orice sancţiune. S-a luat de gât cu procurorii care l-au anchetat în alte cauze, şi-a bătut joc de ei pe unde a apucat, cu lipsa de tact specifică omului care crede că banii