An de an, in iunie, randurile celor care comemoreaza evenimentele din 1990 sunt tot mai subtiri si tot mai secatuite de energie.

Poate si pentru ca multi dintre ei sunt inca rataciti in ceata acelor zile. Lista misterelor este la fel de lunga. Cine si de ce a declansat acele evenimente, care este pretul platit in sange si putere? Greu de stiut, dar banuim cu totii. Ca in cazul crimelor cu autori necunoscuti, trebuie sa ne intrebam cine a avut de castigat. Lista castigatorilor este aceeasi ca acum 19 ani. Problemele de atunci seamana cu cele de acum. Protestele de atunci sunt identice cu cele de acum, desi limba de lemn a devenit de plastic. Justificarile masinii de presiune, care i-a avut in frunte pe Ion Iliescu, pe Petre Roman sau pe generalul Chitac, sunt si azi aceleasi. La fel protestele vehemente ale participantilor. Multi protestatari au disparut dusi de valurile vietii pe taramuri mai bune, dincolo de ocean sau dincolo de viata. Nu mai sunt multi care sa vrea sa afle ce s-a intamplat cu adevarat atunci.

Desi contextul emotional seamana in mare masura cu acela din prima jumatate a anului 1990, mineriadele nu ar mai fi posibile, chiar daca liderii sindicali de azi ameninta ca tot mai multi oameni vor iesi in strada pentru o noua revolutie. Perdelele de fum sulfuros ale puterii de atunci si-au pierdut din forta coroziva. Nu mai orbesc si nici nu mai otravesc multa lume. Minerii si muncitorii din intreprinderile bucurestene, care si atunci pareau doar victime ale conjuncturii si fantasmelor ideologice, au fost secerati de istoria peste care voiau sa se instapaneasca. Politrucii limbajului propagandistic, in care clasa muncitoare era conditionata sa apere cuceririle si ctitoriile, sunt tot mai putini si au inceput sa aiba un rol de fatada. E drept, multi li se adreseaza ca unor zei ai miscarii de stanga si-i considera parintii democratiei romanest