Duminica trecută, preşedintele Băsescu a anunţat nu numai intrarea României în recesiune, ci şi iminenţa unei crize sociale. Ne-am obişnuit ca, de fiecare dată când discutăm despre criza socială, să asociem acest concept cu activitatea sindicală. Vom vedea din nou, sute de mii de oameni nemulţumiţi, strigându-şi păsul în faţa sediului Guvernului? Cum ar putea arăta criza socială, în anul 2009? Dar pe cine mai reprezintă, de fapt, sindicatele, în România de azi? Am mers să discutăm despre toate acestea cu Dumitru Costin, liderul Blocului Naţional Sindical.
Mărturisim că am bâjbâit ceva timp până să-i găsim biroul, pe holurile întunecoase ale fostului institut de cercetări chimice al tovarăşei Elena Ceauşescu. Am remarcat aspectul învechit al cabinetelor, în contrast cu personalul tânăr şi cu ţinuta casual a liderului sindical. „Noi ne-am înfiinţat târziu, în 1991. Nu am particpat la împărţirea averii fostei UGSR, precum celelalte conferedaţii. Tot ce am realizat a fost din fonduri europene. Dar ne descurcăm”, ne spune Dumitru Costin, în drum spre biroul semi-întunecos în care urma să aibă loc loc interviul. O discuţie purtată în mijlocul încăperii, cu scaunele în triunghi. „Nu vreau să pun un birou între noi”.
Ce a ieşit?
O discuţie despre soluţiile anticriză înaintate de sindicate şi ignorate de guvern. Poveşti despre negocierile puţin vizibile dintre liderii sindicali şi managerii companiilor private. Un diagnostic necruţător pentru programul „Prima casă”. Şi, bineînţeles, un posibil portret al crizei sociale: mai curând o jaquerie decât un mare protest sindical.
Citiţi luni, în „Adevărul”, Interviul 2+1 realizat de Ovidiu Nahoi şi Ion Ioniţă cu preşedintele Blocului Naţional Sindical, Dumitru Costin.
