"Vreau să îţi mulţumesc pentru film. Mă numesc Miruna, am două fete... au 23 şi 21 de ani... Am vrut să le cresc în spiritul moralei. Cu conştiinţă... Şi mi-a fost greu să le explic cum, pe vremea comunismului, am ezitat între lege şi conştiinţă, am încălcat legea ca să-mi împac conştiinţa... Îţi mulţumesc pentru film."

Miruna are undeva pe la 40 de ani, e înaltă şi delicată, are părul până la umeri şi e brunetă. La proiecţia filmului "Poliţist, adjectiv" al lui Corneliu Porumboiu de la TIFF, sala UBB, stătea în rândul doi la mijloc. Întâmplător, faţă în faţă cu regizorul când acesta s-a urcat pe scenă la final.

Miruna avea multă emoţie şi forţă în voce, făcea pauze ca să-şi stăpânească tremuratul vocii şi se uita, de la câţiva metri, drept în ochii regizorului. Dar era incredibil de multă forţă în vorbele ei; emoţiile precise găsesc întotdeauna căi precise de exprimare.

Faţă în faţă cu regizorul, expunându-şi dilemele intime, arătându-se în faţa câtorva sute de oameni cum este dincolo de aspectul său fizic, Miruna a fost o demonstraţie inedită, involuntară, dar cu atât mai emoţionantă, despre universalitatea subiectului filmului lui Corneliu Porumboiu.

(Ce alegi între a face ce simţi şi a face ce e corect după legile şi standardele vremurilor în care trăieşti? Cine stabileşte că legea recunoscută în stat e cea mai potrivită pentru ceea ce crezi tu despre lume? Astea sunt întrebările pe care ţi le aruncă în faţă filmul şi, oricum ai lua-o, e greu să dai un răspuns.)

În seara aceea, Miruna mi s-a părut cel mai frumos cadou pe care puteau să-l primească regizorul şi echipa filmului, şi-am iubit-o foarte tare. Acum o caut. N-a avut nimeni inspiraţia să se ducă la ea în sală şi să-i vorbească. Toată lumea şi-o aminteşte, i-a emoţionat pe mulţi, dar doar clujenii ar putea ştii cine e. Aş vrea să scriu despre Mir