Sunt neastâmpăraţi şi le place să-i necăjească pe cei mai mici decât ei. Râd de colegi, îi ciupesc, îi trântesc şi, în general, fac tot posibilul să se poarte urât. Ce faceţi dacă copilul dumneavoastră este hărţuit de un bătăuş? Copiii timizi şi cei percepuţi ca „tocilari” sunt victimele preferate ale colegilor năbădăioşi. Este greşit să considerăm că tachinările sunt fireşti între copii, că „băieţii sunt băieţi şi n-ai­ ce să le faci” sau că a te lua de alţii este­ strategia pentru o viaţă reuşită. Hărţuiala are consecinţe pe termen lung, însă este un fenomen ce poate fi prevenit, cu ajutorul şcolilor şi al părinţilor.

Hărţuirea indirectă

Pediatrii şi cercetătorii americani şi-au concentrat atenţia asupra fenomenului, descriind riscurile pe termen lung atât pentru victime - care pot avea depresii şi gânduri suicidare mai des decât copiii de vârsta lor care nu au fost agresaţi, dar şi pentru agresori, care sunt mai predispuşi să nu termine şcoala sau să nu reuşească să păstreze o slujbă la maturitate.

Prin definiţie, hărţuirea implică recurenţa. Aceasta înseamnă că un copil este în mod repetat ţinta tachinărilor sau atacurilor fizice, sau a ceea ce se numeşte hărţuire indirectă, întâlnită mai des în rândul fetelor, care presupune bârfa şi izolarea sau excluderea socială.

Şcolile americane dezbat adoptarea unui model de prevenţie a hărţuirii, dezvoltat de Dan Olweus,­ cercetător şi profesor de psihologie la University of Bergen din Norvegia, care a început să studieze fenomenul în 1970. „Programele de prevenţie”, spune Olewus­ - citat de cotidianul „The New York Times“ - „acţionează la nivelul şcolii, al clasei şi al individului, adresându-se direct copiilor identificaţi ca fiind agresivi, cât şi victimelor lor“.

Metoda lui Olewus îşi concentrează atenţia şi asupra grupului mare de copii, martorii