Îi e teamă să fie părtinitor, când are de ales între un regim misogin care sparge capete şi exportă teroare şi oamenii din stradă care tânjesc după libertate. Milioane de iranieni au ieşit pe străzi pentru a sfida dictatura teocrată care, printre alte excelente calităţi ale sale, este un duşman declarat al Americii, al libertăţii şi al toleranţei pe care aceasta le reprezintă. Manifestanţii luptă singuri, dar aşteaptă un semnal că America este de partea lor.
Şi ce aud ei de la preşedintele SUA? Tăcere. Apoi, şi mai rău. După câteva zile, preşedintele îşi clarifică politica: continuarea „dialogului“ cu liderii lor clerici. Dialog cu un regim care sparge capete, împuşcă manifestanţi, expulzează jurnalişti şi arestează activişti! Discuţii cu liderii aleşi printr-un proces falsificat din start (numai patru candidaţi au avut voie să participe, din 476) şi care a sfârşit printr-un furt pe faţă! După ce a tratat această revoltă populară ca pe o inconvenienţă apărută în chestiunea serioasă a negocierilor Obama-Khamenei, preşedintele vorbeşte favorabil despre „o reacţie a Liderului Suprem, care arată că acesta înţelege că poporul iranian este îngrijorat“.
„Liderul suprem?“ Cu câtă solicitudine îi conferă preşedintele american această onoare unui cleric-dictator, în momentul în care acoliţii acestuia îi atacă pe demonstranţi! Acest început de revoluţie nu se mai referă la alegeri. Obama nici măcar n-a înţeles acest lucru. Alegerile au oferit spaţiul politic şi au aprins scânteia pentru erupţia fervorii împotriva regimului, care clocotea de câţiva ani. Această revoluţie fie se va sfârşi ca Tiananmen, fie va dărâma Republica Islamică.
Ultima variantă este improbabilă, dar, pentru prima dată în 30 de ani, nu este imposibilă. Ar fi pentru islamism ceea ce colapsul URSS a fost pentru comunism. Acum, când Hezbollah a pierdut alegerile în Li
