Mariana Ciuş are 54 de ani şi e din judeţul Giurgiu. Îşi aminteşte de 1989... "Se tăiau copacii, se scoteau livezile, erau nişte nuci atât de mari şi de frumoşi, şi pe ei i-au scos. Cei de la CAP. Parcă înnebuniseră. Habar nu am de ce.
Pe vremea aceea erai obligat să lucrezi la CAP. Eu şi mama nu am putut lucra. Am fost scutite pe caz de boală. La mine a fost mai uşor să creadă că mi-e imposibil să muncesc. Defectul fizic se cunoştea. La mama însă era mai greu. Suferea cu inima. Însă ea a avut întotdeauna grijă de ea şi arăta foarte bine.
Ţin minte că duminica îşi punea minunatele ei rochii, îşi făcea cocul în vârful capului, avea un păr des şi mătăsos, şi ieşea la plimbare. Nimeni nu a crezut că e bolnavă, că certificatul pe care îl avea de la medic era adevărat. Până când a murit... Asta s-a întâmplat la câţiva ani buni după căderea comunismului.
Revenind în vara anului 1989. Noi aveam o vie. 10 ari, pe care îi munceam în cadrul CAP-ului. După fiecare recoltă, eram obligate să dăm CAP-ului 1.000 de kilograme. Se întâmpla deseori ca noi să nu rămânem cu mare lucru, dar ştiam că este via noastră şi că nu o să ne-o ia nimeni.
Până într-o zi însă, în vara acelui an, când cel care se ocupa cu administrarea CAP-ului, un fel de şef pe-acolo, un analfabet de altfel, Marin i se zicea, a venit în curtea noastră şi ne-a zis: «CAP-ul a hotărât să vă ia via, pentru că nu munciţi la CAP şi toată lumea trebuie să lucreze». Au pus bulumaci de jur-împrejurul viei, au împrejmuit-o, ca nu cumva să intrăm noi în ea, şi gata. Trebuia să te supui. Nu aveai cu cine să te cerţi. Inutil am fost noi la Sfatul Popular, am făcut plângeri, am arătat certificatele medicale prin care reieşea că nu putem munci la CAP, actul de proprietate al viei. Nimic nu a contat. Ţin minte că mamei i-a venit rău pe-acolo. Nici nu s-au uitat la noi. Cei de
