Visul neutralitatii in politica internationala l-a avut multa lume in Rasaritul Europei, dar el este la fel de utopic ca si cum ai vrea sa anulezi puterea valurilor unei mari, fixandu-le o data pentru totdeauna intr-o frontiera imuabila. Pe aici, prin partile noastre, dispretul fata de viata omului a fost mereu mai pronuntat, dictaturile – mereu mai crude si mai durabile, intoleranta – mai accentuata si utopia – mai adanca decat in alte parti. Toate ca toate, dar, pe langa acestea de mai sus, problema este ca gandirea politica este mai lipsita de nuante si de imaginatie, facand din neutralitate, mereu, deghizajul transparent al unor optiuni, in fond, destul de vizibile. In fata poftelor unor mari imperii nu poti fi, pur si simplu, neutru decat daca te prefaci ca nu stii pe ce lume traiesti sau daca vrei sa prostesti lumea. Nu exista neutralitate in raport cu Moscova, cum nu a existat nici fata de Imperiul Otoman sau de Habsburgi.
Cand spahiii vin cu sabiile in dinti peste tine, cand cazacii rotesc lamele de otel in goana cailor, cand neamtul duce pusca la ochi si te tinteste, moare urgent orice proiect de neutralitate. Ca sa fiu si mai explicit: neutralitatea rasariteana e ca si candidatura independenta la Parlamentul European a Elenei Basescu. stim de ce si pentru cine aduce ea voturi, cum stim si de la cine le rupe, chiar daca formal, pentru a nu pata cu gainat sacoul patern, domnia sa se declara independenta. Asa a fost si va fi pe aici pana cand o alta ordine, mai democratica si mai atenta cu cei mici, va face lucrurile sa arate altfel. Cu toate acestea, neutralitatea statala a trecut, in anii din urma, si prin capetele infierbantate ale unor politicieni romani, chiar daca cei doi ani ai primului razboi mondial petrecuti sub aceasta deviza, combinati cu politicianism nesabuit, au adus ulterior, fara prea mult efort, Romania in pragul disolutiei.
