Reporterii tineri vor să se facă remarcaţi prin subiecte şocante, cum ar fi spitalul de nebuni, azilul de bătrâni sau o vizită la închisoarea celor condamnaţi pe viaţă. E una dintre ciudăţeniile debutului. Graba de a ajunge pe drumul cel mai scurt la notorietate duce adesea în fundături.
Senzaţionalul are multe din datele unei infirmităţi, iar unul dintre imperativele profesiei de ziarist e să nu vorbeşti de funie în casa spânzuratului. Am vrut să scriu şi eu, în primul an de jurnalism, un reportaj la o casă de bătrâni uitaţi de copii, dar un coleg cu ani buni mai în vârstă m-a prevenit: Nu te duce acolo, că se ia. Ce se ia?, l-am întrebat. Bătrâneţea, neputinţa, tristeţea, mi-a spus el.
Zilele trecute, o jurnalistă trimisă de redacţie să-i ia un interviu unei doamne de viţă nobilă, ajunsă în pragul centenarului şi despre care i s-a spus că "se ţine remarcabil", m-a abordat vădit intrigată de întâlnire. Colega voia să ştie dacă stătusem vreodată de vorbă cu oameni foarte, foarte bătrâni şi ce gândeam despre persoanele care trăiesc mult, până către 100 de ani. M-am ţinut vreme de un deceniu în preajma unui artist, care a dus-o fără să fie o povară pentru nimeni până la 94 de ani, observând cum i se restrângeau dialogul, motivaţiile, nevoile sociale, într-un cuvânt universul. Tremura din tot corpul, însă de îndată ce lua cărbunele în mână şi începea desenul pe cartonul de pe şevalet, mâna devenea sigură, iar liniile aveau ceva din fulgerarea unor mişcări de om tânăr. Trupul bătrânului dezvoltase, datorită lucrului intens şi continuu al intelectului, unele acuităţi miraculoase, în afara trecerii timpului.
Oamenii care vorbesc puţin şi numai când sunt întrebaţi par mai deştepţi decât guralivii. Aşa-numita înţelepciune a bătrânilor, venind o dată cu anii, e legată de pierderea sau diminuarea unor obiceiuri, pierdere cauzată de con
