Măcrişul poate fi găsit pe piaţă între lunile aprilie şi octombrie. Primăvara este cel mai proaspăt şi savuros. Slabă în calorii, această plantă este bogată în vitaminele C şi A.

Măcrişul este o plantă legumicolă erbacee, aparţinând familiei Polygonaceae (la fel ca hrişca). Este cunoscută şi consumată încă din antichitate, unde era apreciată pentru proprietăţile sale digestive. Aciditatea sa stimulează secreţiile gastrice şi biliare.

În România, întâlnim mai multe varietăţi, dintre care cele mai importante sunt Rumex acetossa (măcrişul mare), care are valoare culinară şi se cultivă, şi Rumex acetosella (măcrişul mărunt sau măcrişul iepurelui), Rumex crispus (dragavei sau ştevie creaţă), Rumex alpestris (măcriş ciobănesc) şi Rumex scutatus, utilizate îndeosebi în medicina populară.

Frunzele acestei plante conţin fier, vitamine şi foarte mult acid oxalic, ceea ce îi conferă un gust acru, astringent. Ele se prepară în acelaşi mod ca şi spanacul sau ştevia, gustul caracteristic făcându-l potrivit pentru supe, borşuri, piureuri sau pentru a asorta în special preparatele de miel ori peşte. Frunzele tinere pot fi consumate crude în salate sau amestecate cu lăptucă. Iarna, conservate în miere, se utilizează ca aperitiv vitaminizant şi tonic.

Puţine calorii, multe vitamine

La fel ca toate legumele-frunze, măcrişul conţine puţine calorii (circa 24 kCal/100 g). Este un laxativ uşor şi diuretic. Atuul său nutriţional principal este bogăţia în vitamina C (100 g de măcriş fiert aduce 75 la sută din aportul zilnic recomandat) şi în provitamina A (sută la sută din aportul zilnic recomandat). Carotenoidele conţinute în legumele verzi, bogate în clorofilă, sunt, de fapt, precursorii vitaminei A, recunoscuţi pentru funcţiile lor antioxidante (luptă împotriva radicalilor liberi) şi efectul lor benefic asupra vederii. În general, măcrişul est